Marţi seară îl priveam pe preşedintele Traian Băsescu şi parcă nu-mi venea să cred ce vedeam. Din susţinătorul înfocat al legii privind majorarea salariilor profesorilor devenise principalul acuzator (deocamdată fără DNA).

Nu mai era deloc vorba despre apărarea statului de drept din România cum afirmase în noiembrie 2008, ci era vorba despre minciună. Desigur, minciuna altora nu a lui. Fără să clipească măcar, Traian Băsescu încerca să ne mai prostească o dată despre cum a fost el indus în eroare. Schimbându-şi faţa la 180°, dumnealui nu mai era preocupat de soarta profesorilor, care dintr-o dată au devenit parte a "dezmăţului financiar". Performanţa dumnealui de a transforma propriul său populism găunos în vina altora e jalnică. Se succedau pe ecranul televizorului imaginile avertizării clare din partea fostului prim-ministru Tăriceanu cu privire la lipsa fondurilor pentru aplicarea legii peste cele ale declaraţiei mânioase a lui Traian Băsescu cum că "am fost minţit şi indus în eroare, dar de fapt n-am fost indus în eroare". Pur şi simplu, principiul lui Traian Băsescu sună cam aşa: dacă ăsta e adevărul, cu atât mai rău pentru adevăr. În cazul dumnealui e vorba de un mod de a face politică prin autosatisfacţie, uitare şi autoamăgire: Ce mai contează ce-am spus ieri?; Ce mai contează că astăzi vă spun exact invers decât ieri?; Ceea ce contează sunt eu! Politică pentru sine, chiar dacă e politică împotriva realităţii şi bunului-simţ. Să ne mai amintim de soluţia "imorală" a prezenţei PC în guvernarea Tăriceanu de după alegerile din 2004, pe care apoi o transformă în soluţia salvatoare pentru formarea guvernului său după alegerile din 2008. Sau cei 322 de "parlamentari ai ruşinii" din care brusc 200 devin parte a majorităţii cu care "şi-a văzut visul cu ochii" după aceleaşi alegeri din 2008. Lista exemplelor este, din păcate, incredibil de lungă. Poat