Ce am a va spune de aceasta data poate ati mai auzit; daca nu, in mod sigur ati gandit. Dar se pare ca nu este suficient, pentru ca, oricate am fi spus foarte multi dintre noi si oricate am fi gandit si mai multi dintre noi, nimic nu se schimba; sau mai nimic. De multa vreme Bucurestii se dezvolta haotic, santierele apar precum ciupercile pe locul parcurilor rase, blocurile turn ameninta cartierele linistite, cladiri urate rasar ca spini otravitori in ochiul nostru, nu mai exista grija pentru estetic, de parca n-ar mai exista arhitecti, iar protestele sunt complet ignorate. Dar in vreme de criza, in loc sa dispara practicile nesanatoase, agresiunea si uratul se amplifica.

Ma plimb foarte des in zona Gradinii Icoanei si a Parcului Ioanid, una dintre oazele de liniste si frumusete ale orasului. De fiecare data imi amintesc istoria aparitiei acestui loc minunat. Acum o suta de ani, Primaria – ei bine, da, ea! - a cumparat terenul, l-a impartit in loturi pe care le-a vandut celor care voiau sa construiasca, dar numai si numai dupa regulile impuse de edili. Adica: respectarea retragerilor fata de vecinatati, asezarea cladirii fata de fiecare strada, inaltimea maxima admisa, felul ingradirilor (care nu puteau fi facute din orice materiale si nici sa depaseasca o anumita inaltime). Nerespectarea acestor reglementari putea duce nu numai la amenzi, ci chiar la confiscarea proprietatii.

De fiecare data cand imi amintesc cu nostalgie de aceste reguli, ma intristez si ma revolt de realitatea care ma inconjoara.

Exista reguli si legi si astazi, dar prea putini tin cont de ele, iar cei care le incalca nu patesc nimic si sfideaza in continuare. Exista o lege care cere ca orice bloc mai inalt, mai ales daca e construit pentru birouri, sa dispuna de garaje subterane; exista o lege care interzice sa musti din trotuar, care e spatiu public; exista o lege care