Rebusiştii unguri îi premiau, în urmă cu 30 de ani, pe campionii lor la compuneri şi dezlegări cu "O cafea la turnul Eiffel". Revista, care organiza marele concurs anual, se ocupa de vize, plătea dus-întorsul, o noapte la hotel şi nota la restaurantul din moţul turnului pentru o cafea şi un pahar cu apă.
O călătorie în lume e o chestiune de relaţie între părţile ce-o compun. Un om de afaceri poate să zboare până la New York, doar pentru jumătate de ceas în care semnează un contract, iar seara să se întoarcă în Europa. Cazul e frecvent în lumea marilor afaceri, ba chiar şi în lumile unor afaceri mai mici.
A te duce însă pentru un ceas până la Tokyo, doar pentru a mânca un sushi de la mama lui, e genul de excentricitate care are cu siguranţă un dedesubt mai important, un secret care s-o motiveze. Cafeaua aceea la Turnul Eiffel, într-o vreme când o viză pentru Franţa însemna, nu numai la noi, ci şi în Ungaria, o mare izbândă pentru tot omul, iar pentru foarte mulţi şi şansa de a nu mai reveni în ţară, şansa unică de a scăpa de comunism. Ungurii îi deschideau câştigătorului poarta spre altă viaţă. Cafeaua, ca pretext legal, era cheia acestei porţi.
O cafea la Canberra sau o cafea la Buenos Aires însemna acelaşi lucru, drum liber spre lumea liberă, posibilitatea de a opta. Astăzi, cunosc persoane care iau avionul spre Paris doar ca să bea o cafea într-o locantă agreată. Cafeaua nu mai e un pretext, e o metaforă. După ce-şi beau cafeaua, dau un tur prin câteva magazine, după amiaza merg la un muzeu, iar seara la un spectacol despre care se vorbeşte.
Nu trebuie să fii foarte bogat ca să-ţi permiţi un voiaj scurt, doar de dragul unei relaxări de o zi într-o profesie cu 100 de ore muncite săptămânal şi plătite decent. Cunosc un domn cu o firmă modestă de transport internaţional, care se urcă din când în când lângă un şofer d
