Aflat la ananghie, scăpat din ghearele unui dentist torţionar şi a acoliţilor acestuia, Babe, maratonistul care încă nu alergase un maraton întreg, invocă ajutorul idolilor săi, alergătorii pe cea mai lungă distanţă. E vorba de o scenă din thrillerul paranoid (da, există şi o asemenea specie literară!) semnat de William Goldman. Şi alături de el aleargă maratonişti legendari, Paavo Nurmi, Emil Zatopek şi, desigur, Abebe Bikila, etiopianul care a câştigat la Olimpiada de la Roma alergând desculţ. Babe, încurajat de idolii săi, reuşeşte să scape de antipaticii săi urmăritori şi să-şi continue lupta.
Probabil că nu mi-aş fi amintit nici de Babe, nici de Abebe Bikila, dacă n-aş fi dat într-o revistă de biologie peste numele unor alergători celebri doar printre alţi atleţi de performanţă, Ann Trason, Scott Jurek şi Matt Carpenter. Ei sunt cei ce aleargă de zeci de ori în fiecare an pe trasee care cuprind fie trecătorile din Munţii Stâncoşi, fie deşertul arzător cunoscut sub numele de Valea Morţii. Sport extrem? Poate. Cei mai mulţi specialişti îl consideră drept o activitate periferică, rezervată celor antrenaţi până la limita supraomenescului, aproape sigur masochişti, poate chiar cu unele probleme mintale.
Exista însă oameni de ştiinţă care cred că ultramaratoniştii nu fac decât să repete o activitate fizică exercitată cândva de strămoşii noştri îndepărtaţi. Ei sunt adepţii ipotezei alergătorului de fond, convinşi că oamenii primitivi alergau din greu în căutarea hranei, iar fuga a fost catalizatorul care l-a făcut pe Homo erectus să se deosebească de strămoşii săi, maimuţele antropoide. Cu timpul, supravieţuirea a depins şi de iuţeală, influenţându-ne anatomia, care cu greu poate fi explicată în lipsa unui trecut de maratonişti.
Un prim argument, degetele noastre de la picioare sunt mai scurte şi mai groase decât la celelalte prim
