Cât de mare trebuie să fie frica, groaza de a trăi, încât să poată împinge doi părinţi care-şi iubesc copilul să-l lase singur pe lume? De când am citit, am văzut şi am relatat despre tragedia de la Cumpăna, mă tot întreb cât de mare trebuie să fie, în fapt, această groază de a mai deschide ochii, astfel încât să poată determina doi părinţi să-şi lase fiica în vârstă de şapte ani orfană.

În floarea vârstei, Valentin Gavrilă, de 32 de ani, şi Mariana Rusu, de 27 de ani, şi-au încheiat socotelile cu viaţa. Potrivit anchetatorilor, Gavrilă mai întâi ar fi sugrumat-o pe concubina sa, în prima cameră a locuinţei lor, iar apoi el însuşi şi-ar fi pus ştreangul de gât şi s-ar fi spânzurat de grinda casei, în dormitor. Dincolo de şocul imediat creat de o astfel de imagine, ceea ce mă înspăimântă cel mai mult legat de acest caz este motivul care i-a împins pe cei doi să comită sinucidere: teama de cămătari. Şi de atunci stau şi mă gândesc cât de mare trebuie să fi fost disperarea acestor oameni, cât de puternică trebuie să fi fost convingerea că nu au nicio şansă în faţa recuperatorilor, încât să prefere să moară de mâna lor, decât în ghearele hrăpăreţe ale cămătarilor. Suma pe care cei doi o împrumutaseră iniţial nu fusese mare: 2.400 de euro. Totuşi, „păsuirea" de care au dat dovadă cămătarii a echivalat cu un pact cu diavolul, căci a adus cu sine dobânzi uriaşe, care au ridicat datoria la impresionanta sumă de 10.000 de euro. Ce torturi dincolo de limita suportabilităţii, ce schingiuiri şi ce ameninţări aveau pregătite „în tolbă" dracii de cămătari pentru Valentin Gavrilă şi Mariana Rusu, încât să-i determine să-şi pună singuri capăt zilelor? Ce scenă desprinsă din filmele de groază să fi avut Gavrilă în faţa ochilor în momentul la care a decis că cel mai bine este să moară, atât el, cât şi concubina sa, mama copilului său, pentru a nu cădea pradă terorilor la care av