De câte ori am poposit la Pentagon mi-am reprimat cu greu insatisfacţia de a nu regăsi în instituţia similară de acasă aceeaşi atmosferă de dialog amical, răbdare deloc mimată, francheţe bazată pe încredere reciprocă, eleganţă profesională, sobrietate necircumstanţială şi un fairplay care impune respectul real. Nu cel de inspiraţie fanariotă...

Dincolo de Ocean, controlul civil asupra organismului militar are două repere clare. Inexistente în România! Primul este cel al numărului de posturi ocupate pe criteriul politic. Acolo se cunosc exact câte funcţii sunt rezervate specialiştilor din echipa noului Secretary of Defense/ Ministru al Apărării. Cu o diferenţă notabilă. La ei când pleacă personalitatea politică respectivă, automat îşi dau demisia de onoare şi coechipierii săi. Aşa este în America. Cu menţiunea că aceşti experţi nu concep să mai rămână pe un post sau altul decât în situaţii excepţionale, cu acordul celui care i-a adus acolo, la cererea noului titular, sau chiar a preşedintelui american.

Al doilea reper? Repartizarea clară a sarcinilor celor numiţi secretari de stat. Ei devin politicienii meniţi a superviza activitatea şefilor categoriilor de forţe armate. Sunt nominalizaţi de preşedintele SUA, confirmaţi de Senatul american şi vor fi subordonaţi Secretarului Apărării - ministrul de resort. La noi? Sunt mulţi doritori şi nu puţine amatoare de fotolii capitonate. Unii cu o evoluţie politică notabilă - înainte şi după ocuparea postului râvnit. Alţii? Aidoma unui "fluture pe lampă" Armatei României... Dacă privim retrospectiv doar galeria secretarilor de stat din ultimii opt ani din zona managementului apărării putem identifica tipologii notabile. Pentru prima jumătate a perioadei indicate, trei titulari au rămas în memoria colectivă. Întâiul? Diplomatul. Şi-a dorit portofoliul Apărării. Visa la cel de la Externe. Acum conduce