Am scris mai multe articole despre cauzele actualei crize financiare. Dar un aspect necesită mai multă atenţie. Argumentul "prea mari pentru a fi lăsate să cadă" revine frecvent în discuţie. Dacă dimensiunea grupurilor financiare poate deveni o problemă covârşitoare de politică publică, în sensul că apar riscuri enorme pentru sistemul financiar atunci când reţelele de legături îl paralizează, atunci trebuie să ne ocupăm de "dimensiune".

Cu multă vreme în urmă, o legislaţie antitrust a fost elaborată de guverne, în SUA şi în Europa, pentru a contracara comportamentul monopolistic care submina concurenţa şi extrăgea rente nemeritate. Să ne amintim de divizarea companiei Standard Oil la începutul secolului 20; mai târziu, compania AT&T a avut o soartă similară.

În finanţe, valurile de dereglementare din ultimele decenii (şi aici aş vrea să subliniez cazul abrogării Glass Steagall Act din 1998) au mărit spaţiul disponibil pentru formarea de grupuri foarte mari, cu operaţiuni acoperind întreg spectrul de servicii financiare. Globalizarea pieţelor şi apariţia noilor tehnologii de informare şi comunicare (care au crescut volumul global al tranzacţiilor în timp real) au oferit un stimul foarte puternic apariţiei de jucători cu adevărat globali. Unele grupuri de acest fel au acaparat piaţa - lucru care poate fi uşor sesizat din multiplicarea de câteva ori a ponderii profiturilor industriei financiare în PIB-ul mondial în ultimele două decenii. Însă comportamentul imprudent al mai multor giganţi financiari, precum şi interconectarea lor fantastică au devenit sinonime şi au servit ca exemplu pentru riscurile sistemice.

O componentă importantă a eforturilor actuale de reformare a sistemelor de reglementare şi supraveghere a industriei financiare ce au loc în economiile dezvoltate trebuie să fie şi problema dimensiunilor grupurilor financia