Mioara CREMENE Şoapte şi strigăte Editura Vinea, Bucureşti, 2008, 118 p. O personalitate plină de dinamism, capabilă de cele mai surprinzătoare metamorfoze, este Mioara Cremene, romancieră, eseistă, poetă, autoare de literatură pentru copii, dar şi de studii erudite, cum sînt A doua iniţiere masonică a marchizului Nicolas de Condorcet sau Dicţionarul iniţiatic al Ordinelor cavalereşti, realizatoare de filme, dar şi traducătoare a dramelor lui Heinrich von Kleist. Stabilită în Franţa de mai bine de trei decenii, scriitoarea revine în atenţia publicului român (aşa cum a făcut-o de mai multe ori după 1989), de data aceasta cu un volum de „versuri alese“, Şoapte şi strigăte (Editura Vinea, 2009), în care este cristalizată o experienţă poetică de 50 de ani (Mioara Cremene debutînd în poezie în 1959, cu volumul Bună dimineaţa, lume). Avem aşadar în faţa noastră un volum antologic, cu un titlu cîtuşi de puţin întîmplător, căci autoarea compune „muzical“, iar cartea are structura unui oratoriu în care se întîlnesc diverse voci, mai mult sau mai puţin „apocrife“, răsună cadenţe savant orchestrate, se experimentează, ca într-o cutie de rezonanţă, formule prozodice de o mare diversitate. Divers şi din punct de vedere tematic, volumul rămîne totuşi perfect unitar, convergenţa poemelor fiind dată de viziunea retrospectivă a poetei, care se fixează cu obstinaţie asupra trecutului, propune promenade nostalgice prin muzeul memoriei şi lecţii vaporoase de melancolie. Amintirea are – în poemele Mioarei Cremene – ceva din puterea de fascinaţie a apei „ofelizate“, astfel că orice imersiune în elementul acvatic e sinonimă aici, ca şi actul poetic, cu tentativa – mereu eşuată – de a reanima fantasmele şterse ale trecutului, care capătă însă, aproape instantaneu, evanescenţa unor miraje, aşa cum se întîmplă într-un text cu ambiţii de artă poetică, centrat pe schema dinamică a scufu