O săptămînă la Istanbul nu poate fi uitată uşor. Chiar dacă timpul petrecut într-un oraş de aproximativ 17 milioane de locuitori a fost foarte scurt, am putut cunoaşte cîte ceva din bogăţia culturală a acestui loc şi din farmecul lui. Istanbulul este un oraş fabulos. Am ajuns aici după ora 12 noaptea, venind cu maşina unor prieteni, după ce am traversat Bulgaria. O ţară ce ar putea fi frumoasă, dar este săracă şi tristă, iar nouă, românilor, ne dă şansa de a privi cu mai mult optimism realitatea de la noi. Contactul cu Istanbulul, aşa cum îl percepi din avanpostul autostrăzilor spectaculoase, cu încrengături şi inele, cu zeci de benzi de circulaţie, pe care, fără isteţul GPS, nu ai nici o şansă să te descurci, te face să conştientizezi că te afli în plin secol XXI. Totul este spectaculos, imens, dar, cu toate acestea, familiaritatea te învăluie. Şi am avut prilejul să constatăm curînd acest lucru, atunci cînd GPS-ul nostru a greşit ţinta şi am fost salvaţi de unul dintre miile de taximetrişti, care s-a oferit să ne conducă la micul hotel de lîngă Sfînta Sofia. În mijlocul nopţii, nu bănuiam cît de aproape eram de inima unei istorii la care de mult visam. Ne-am trezit dimineaţa privind apele strălucitoare ale Bosforului, am realizat cît de preţios este aici fiecare metru de pămînt – nici o clădire nu are mai puţin de două-trei etaje şi o faţadă de trei-patru metri lăţime. O ţesătură strînsă şi variată de construcţii mai vechi şi mai noi, amplasate pe străduţele înguste, majoritatea în pantă, pe care se înghesuie oameni şi maşini de-a valma. Dacă la intrarea în oraş am trăit şocul modernităţii, aici, în inima turistică a Istanbulului, circulaţia se face la mica înţelegere. Nu am văzut decît o trecere de pietoni şi cîteva săgeţi ce dirijau circulaţia la dreapta sau la stînga. În rest, totul mi-a dat sentimentul libertăţii începuturilor. Fără să vreau, în gîndul