"Mai, moldoveanule", i-a spus in public presedintele ucrainean Iuscenko unui amarat de asistent, sau ce-o fi fost, care se misca incet si nu-si facuse treaba cum trebuie. Iuscenko – in tinerete contabil intr-un kolhoz – nu facea decat sa-si vorbeasca limba, care, ca orice limba, e plina de clisee etnice in detrimentul vecinilor, asa cum au fost toate limbile de cand exista marturii scrise si pana astazi. Bietul om, care a scapat de la o moarte oribila dupa ce a fost otravit, stie el foarte bine de catre cine, si a carui fata a ramas de atunci presarata de cratere care reproduc relieful de pe luna, nu-si inchipuia o secunda ca i se va cere sa se scuze in public pentru ca a terfelit mandria unui intreg popor. Dar de unde la noi atata mandrie nesurazatoare? E ca si cum romanul de astazi si-ar fi pierdut autoironia, acel mecanism de supravietuire afectiva care asigura un echilibru atat indivizilor, cat si natiunilor.
Ca sa vedem ca se poate si altfel, ajunge sa ne uitam la functionarea psihologiei colective a altora. Francezii, de pilda, dau din umeri nepasatori atunci cand presa populara britanica ii numeste "froggies", broscoi, pentru ca mananca picioare de broasca (rar de altfel, dar asta nu are nici o importanta). Romanii nu vor insa sa fie numiti in nici un fel de catre altii. Sau, ma rog, ne plac doar cei care scriu (ce lipsa de umor!) ca romanii sunt un popor aparte, "o insula de latinitate intr-o mare slava", adica de vita nobila, ca vorbim limba cea mai dulce etc. Nici macar balcanici nu mai suntem acum, ci, printr-o contorsiune mistico-geografica, parca ne-am fi transferat un pic spre Mitteleuropa, spre cehi si austrieci, si mai da-i incolo de bulgari, cu care n-avem nimic de-a face! Este un semn de nesiguranta, desigur, toata aceasta insistenta asupra unei identitati speciale, incomparabile si care nu poate fi intinata.
Nu vedem
