Proiectul unor entuziaşti şi tineri profesionişti a făcut din Timişoara încă un oraş pe care să-l punem pe harta cultural-cinematografică autohtonă. După un drum destul de lung şi plictisitor (doar opt ore prin pitoreasca Românie, cu eternul şi osificatul CFR-călători), am intrat direct în sala cinematografului Timiş, unde am văzut a patra secţiune, ultima, a competiţiei Timishort. Patru filme, primul fiind Cealaltă fiică, al regizorului român Ştefan Munteanu, un „alb-negru (ca orice film de anul III al viitorilor regizori UNATC-işti) sobru şi inteligent“, aşa cum scria selecţionerul Mihai Fulger în Info Timishort, simpatica „foaie“ a evenimentului. Pretextul este moartea tatălui şi reîntîlnirea celor două fiice, una dintre ele (Clara Vodă) venind din Spania. Spaţii închise, alb-negrul care conturează cenuşiul unor vieţi ordinare, singurătăţi cu care personajele s-au obişnuit, speranţe şi dorinţe de plecare incerte, totul filmat destul de bine, cu o lumină foarte bine aşezată, dar uşor tărăgănat pentru cele 25 de minute de cvasiconfruntare familială. A urmat o poveste cu bunici şi case vechi, în care e linişte şi miroase a levănţică, în care 59 de bătrîni trăiesc liniştiţi, trişti, dar nu resemnaţi, în Goleshovo, un sat din Bulgaria. Ilian Metev, regizorul documentarului Goleshovo (Premiul pentru regie şi Premiul publicului), priveşte cu umor blînd viaţa senină şi netulburată de actualitate a locuitorilor, care îşi umplu zilele şi nopţile cu poveşti, cîntece şi drumuri cu măgăruşi placizi, dar care ar dori să mai vadă un copil căruia să-i spună poveşti. Un film aproape ireal, prin serenitatea şi decenţa privirii camerei, în contrast puternic cu trepidaţia şi apăsarea vieţii din sufocantul Singapore, în Haze/Negură de Anthony Chen (Premiul pentru imagine). Doi adolescenţi descoperă sexul, dar ea vrea mai mult, vrea să fie iubită la fel şi după. „Nu e momentul