Mihaela Georgescu era în ’89 în primul an de facultate la Tehnologia Prelucrării Petrolului şi Petrochimie din cadrul I.P.G. Ploieşti. Locuia în Valea Călugărească, adică prea aproape ca să stea în cămin, dar totuşi foarte departe pentru cei 12 km pe care îi străbătea în fiecare dimineaţă pe scara autobuzului, fie soare, fie ploaie, fie ger.
Din cauza condiţiilor vitrege cu naveta, uneori mai rămânea prin cămin cu colegii, la chefuri sau la discuţii... Discuţii pe tema ultimului curs sau a ultimelor doleanţe năstruşnice - născute, fireşte, din lipsurile zilnice - ale unor persoane cu mare influenţă asupra calităţii vieţii studenţilor.
"Venise primăvara şi era puţin mai uşor. Deşi nu se încălzise decât cu 2, 3 grade, venirea primăverii îmi dădea curaj. Că iarna... iarna era crunt. Mergeam în staţie pe la 6 fără 10, că la 6:00 era primul autobuz. Maşinile veneau de la Urlaţi şi, cum Valea Călugărească era cam la jumătatea distanţei dintre Urlaţi şi Ploieşti, în Valea erau deja înţesate. De cele mai multe ori, nu aveam loc decât pe scară. Mergeam practic agăţată de autobuz, cam ca fata moşului - nici călare, nici pe jos, nici înăuntru, nici afară... Nu-mi mai simţeam corpul, că îngheţam bocnă.
Ajungeam la prima oră de curs, dar nu puteam să scriu. Nu-mi mai simţeam degetele. De multe ori, nici la a doua oră nu erau dezmorţite, iar asta nu era vreo scuză, că pe urmă tot eu trebuia să le copiez. De îmbrăcat, mă-mbrăcam gros, ca un eschimos. Aveam apreschiuri şi cu ele mă încălţam iarna, cu pantaloni matlasaţi sau pantaloni cu ciorapi pe dedesubt... Însă oricum îngheţam. Maşinile erau dimineaţa 2-3 între 6:00 şi 7:30, după care era o pauză, până pe la 10:00. S-a întâmplat, de multe ori, să pierd primele autobuze, dar pentru că nu m-am putut urca nu pentru c-aş fi întârziat. Şi rămâneam în staţie, nu mă întorceam acasă, c
