Dacă am învăţat ceva din criza financiară este că sistemele fragile pot eşua catastrofal.

Cu fervoare din ce în ce mai mare începînd din anii ’80, viabilitatea a fost noţiunea de bază pentru oamenii de ştiinţă, activiştii de mediu şi, într-adevăr, pentru toţi cei preocupaţi de sistemele complexe şi fragile de pe sfera pe care o locuim. A modelat dezbateri despre afaceri, proiecte şi stilul nostru de viaţă.

Viabilitatea este, aparent, un scop lăudabil " ne spune că trebuie să trăim cu mijloacele pe care le avem, economice, ecologice sau politice ", dar nu este suficientă pentru vremuri nesigure. Cum putem trăi cu mijloacele noastre, cînd chiar acele mijloace se pot schimba, iute şi pe neaşteptate? Avem nevoie de un nou model. Dacă privim în perspectivă, trebuie să luptăm pentru un nou mediu înconjurător şi o nouă civilizaţie, care are posibilitatea de a suporta schimbări neaşteptate, fără a ameninţa să se prăbuşească. O astfel de lume ar fi mai mult decît viabilă; ar fi regenerabilă şi diversă, bazată nu numai pe capacitatea de a absorbi şocuri precum spargerea balonului imobiliar sau creşterea nivelului mării, dar şi pe capacitatea de a evolua prin astfel de şocuri. Într-un cuvînt, ar fi rezilientă.

Viabilitatea este, inerent, o noţiune statică. Se presupune că ne putem menţine pe noi înşine şi lumea, iar odată ce găsim combinaţia corectă de comportament şi tehnologie, care ne permite, în oarecare măsură, stabilitatea, trebuie să rămînem acolo. O lume viabilă poate evita un dezastru iminent, dar va rămîne pe marginea prăpastiei pînă la şocul următor.

Rezilienţa, din contră, acceptă faptul că schimbarea este inevitabilă şi că, în multe cazuri, nu stă în puterea noastră, concentrîndu-se în schimb pe nevoia de a putea ţine piept neprevăzutului. Lăcomia, accidentele sau răutatea pot avea efecte negative, dar, cu excepţia a ceva cu adevărat ap