Începutul anilor ’80. Cel mai şmecher regim comunist din Europa continua să lase impresia că face teribile eforturi să-şi menţină independenţa faţă de Moscova. Deşi în România se instalase de cîţiva ani o dictatură ideologică de tip asiatic, regimul de la Bucureşti ţinea să convingă Occidentul că nu îngrădeşte libertăţile fundamentale. Iată de ce artiştilor, scriitorilor şi cîtorva oameni de ştiinţă şi mai cu seamă sportivilor li se permitea uneori să plece în străinătate. Şi nu doar în ţările „frăţeşti“. Printre scriitori, dintre destinaţiile occidentale accesibile, foarte puţine, de fapt, festivalul literar de la Lahti era cel mai rîvnit. Deşi aproape sufocată de Moscova, Finlanda avea reputaţia unei ţări mirifice, cu peisaje de vis şi oameni minunaţi. E drept că ţara fusese „finlandizată“, nu avea drept de opinie în competiţia ideologică din perioada războiului rece, iar din punct de vedere economic era dependentă de Moscova. Dar prestigiul ei cultural rămăsese intact. Te puteai considera un răsfăţat de zei dacă Uniunea Scriitorilor te desemna să o reprezinţi la Lahti. Iar într-un an zeii mi-au surîs. Eram trimis la primul meu colocviu literar internaţional. Trepidam de emoţie, mă pregăteam ascultînd pînă la saturaţie Sibelius sau recitind lungi pasaje din Kalevala. Nu ne-a trebuit mult, odată ajunşi la Lahti, să ne dăm seama că nimeni nu auzise de noi. Nu doar de cei doi români picaţi ca din lună (mă aflam împreună cu un dramaturg, care de obicei avea haz, însă acum era obligat de medici la abstinenţă de alcool şi-l pierduse), dar nici de alţi ruşi, bulgari, unguri, macedoneni sau estici, în general. Sigur, figuram în programul festivalului cu cîte un text, două, traduse în engleză sau în franceză, ca să nu venim cu mîna goală. Fuseseră trimise biografiile noastre, fotografiile, referinţele literare, protocolul elementar. Dar gazdele şi mai toţi ceilalţi