Continua creştere a populaţiei vîrstnice nu este un fenomen neprevăzut sau apărut pe neaşteptate. Ţări precum Anglia, Franţa, Malta, Germania, analizînd din timp aceste schimbări, au pregătit planuri naţionale de acţiune pentru un continuum de servicii adaptate acestora. Paradoxal, în România, deşi baza legislativă este creată, dezvoltarea sistemului de asistenţă socio-medicală şi comunitară pentru vîrstnici este redusă, cauzele fiind multiple: tradiţia segregării de muncă a acestora, ineficienta cooperare între autorităţile locale şi centrale responsabile şi între ofertanţii de servicii publici şi privaţi, deficienţele în alocarea resurselor financiare.

Problemele cu care se confruntă vîrstnicii sînt diferite, de la dificultatea asigurării hranei, a medicamentelor, a întreţinerii locuinţei şi pînă la depăşirea sentimentelor de singurătate, inutilitate şi dobîndirea stării de siguranţă. Din această perspectivă, este absolut necesară o schimbare radicală a modului de abordare, de la unul axat prioritar pe oferirea de protecţie şi îngrijire, către un model bazat pe implicarea şi participarea activă a vîrstnicilor la viaţa comunităţii. Astfel, pot coexista servicii de îngrijire la domiciliu (medicale şi/sau sociale), cămine de bătrîni, cantină socială, mese acasă, îngrijiri paliative, dar şi programe create şi derulate de vîrstnici, gen Casele de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor, Centre de zi; în care persoanele vîrstnice sînt încurajate şi susţinute să facă voluntariat (meditaţii pentru copii, predarea unor abilităţi de cusut, pictat, muzică etc.).

Alte tipuri de programe care funcţionează eficient în ţările menţionate anterior pun accent pe prevenirea instituţionalizării vîrstnicilor şi pe menţinerea unei vieţi active. Unul dintre programe vizează pregătirea persoanelor aflate în pragul pensionării pentru a depăşi bariera psihologică şi a cunoaşte op