Dragă Vasile, trebuie să-ţi mărturisesc că am fost de-a dreptul emoţionat să văd cît ai muncit la epistola trecută. Asta e, încep să mă obişnuiesc cu rolul de arbeiter în tandemul acesta epistolar, aşa că îi mulţumesc tot eu lui Vladimir Bulat pentru traducerea superbei prefeţe a lui Brodsky. Într-adevăr, Brodsky reuşeşte să spună, din prima frază, ce m-am chinuit eu să definesc (şi am reuşit doar parţial, realizez acum) în precedenta scrisoare. Platonov iese cu nărav din paradigma scriitorilor care au reuşit să împingă milioane de cititori într-o formă personală a Iadului. Platonov s-a scufundat în Iadul unui popor, pentru a ieşi de acolo, asemenea unei preotese de la Delphi, transmiţătorul unui mesaj în aparenţă comun, dar purtător de sensuri ce se cer dezambiguizate metaforic. Îmi amintesc de acel rege al Lidiei, care a consultat Oracolul, dacă să intre în război cu Cyrus al perşilor sau nu. Răspunsul a fost în aparenţă foarte clar: „Dacă începi acest război, un mare imperiu va pieri!“. Nu s-a gîndit că poate fi vorba despre propriul imperiu. Nu ai nevoie de asemenea dezambiguizări în cazul altui mare creator de distopii, cum ar fi Orwell, care – lăsînd în afara discuţiei caracterul clar alegoric al unui 1984 – oferă cheia dezamăgirilor personale în Omagiu Cataloniei. Platonov îţi dă senzaţia stranietăţii încă din prima frază din Cevengur sau din Moscova preafericită. E o stranietate insidioasă, nu izbitoare, tocmai pentru că „acţiunea“ începe din punctul cel mai adînc al acestui Iad pe care Brodsky îl numeşte „fundătură semantică“... Din această fundătură începe înălţarea la cerurile Utopiei socialiste, pentru a reieşi că unica finalitate e un capac, capacul istoriei. Drumurile pe care apucă cei doi, Orwell şi Platonov, duc în sensuri total opuse, de aceea mi-e teamă de generalizare, fie că ea se cheamă Utopie, Distopie sau oricum i s-o mai fi spus. Orwell