Apariţia cărţii lui Fernando Savater, Viaţa eternă, în România, anul trecut, nu a stîrnit prea multe discuţii, deşi ar fi avut toate premisele, pentru că Savater vorbeşte în cartea sa despre lucruri care ne dor şi în România: prezenţa religiei în programa şcolară, amestecul dintre stat şi biserică, relativismul postmodernist şi limitările sale, dar şi ridicolul multor poziţii conservatoare etc. Fernando SAVATER, Viaţa eternă, Traducere de Cristina Sava şi Rafael Pisot, Editura Polirom, Colecţia „Plural M“, 2008, Iaşi, 304 p.

În primul rînd, la noi există o lipsă de spaţiu publicistic pentru asemenea dezbateri, care poate ar trebui să se desfăşoare cu precădere în ziare şi la emisiuni culturale, închise din principiu (sau din lene!) unor asemenea subiecte aparent elitiste. Fernando Savater tocmai asta reuşeşte (şi are şi unde s-o facă, în Spania, unde principalul cotidian, El Pais, este deopotrivă cel mai vîndut ziar, dar şi cel mai plin de semnături importante!), să aducă asemenea discuţii din zona elitei în aceea populară, vorbind pe înţelesul tuturor, deşi fără să cadă în trivial sau în facil. Aceasta e calitatea lui cea mai importantă, pe care o regăsim în toate cărţile şi articolele sale. Fernando Savater este extrem de cunoscut în Spania, de curînd a obţinut şi consistentul Premiu Planeta, e prezent în comitete şi comiţii, ba chiar şi pe scena politică, şi presupun că este încă protejat împotriva terorismului ETA, deoarece s-a manifestat în repetate rînduri nu chiar pe gustul naţionaliştilor başti. Avantajul de a nu-l citi ca pe un spaniol, ci ca pe un străin este acela că nu moştenim astfel şi eventualele antipatii pe care comportamentul său public sau inevitabilele jocuri de culise pe care le-am cunoaşte ni le-ar putea induce. Sînt convinsă că există o mulţime de spanioli care-l antipatizează, deşi poate că nu i-au citit cărţile. Acelaşi lucru