Cel mai impresionant lucru pe care l-am întîlnit în Reflecţii asupra pedepsei cu moartea (ediţie revăzută şi adăugită, introducere şi studiu de Jean-Bloch Michel, traducere de Ioana Ilie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, inclusă în Colecţia „Zeitgeist“, patronată de Vladimir Tismăneanu) a fost acela că, la mai bine de 200 de ani de la Iluminism şi la Revoluţia Franceză, trei autori – i-am numit pe Arthur Koestler, Albert Camus şi Jean-Bloch Michel – folosesc, aidoma precursorilor lor, raţiunea ca armă necesară şi suficientă în combaterea prejudecăţilor. Desigur, sînt destule pagini brăzdate de un umor amar, de sarcasm şi de opusul acestora, de seriozitate empatică. Sînt şi dovezi de erudiţie, de civism în exerciţiu (precum în corespondenţa lui Camus pe tema abolirii pedepsei capitale), destule fapte ce merită să fie aplaudate. Dar, mărturisesc, pe mine m-a provocat, m-a mobilizat mai cu seamă exerciţiul pur, simplu, elementar, într-un anume sens, al raţiunii. Aboliţionişti convinşi, toţi cei trei autori au lăsat deoparte cochetăria stilistică, au abandonat baletul căutărilor unor precedente, retorica milei ori melodrama, preferînd să lase să vorbească faptele, să provoace gîndul să îşi urmeze calea pînă la ultimele lui temeiuri şi consecinţe, să îl împiedice de la alunecări, divagaţii şi stratageme. Nici o clipă, nici unul dintre ei nu a recurs la „trucuri“, orice ar însemna aceasta – de la false silogisme la efecte de stil şi de la specularea melodramatică la şantajul cititorului –, măcar că, de la romantism încoace, puţini autori rezistă tentaţiilor acestui arsenal redutabil, nu de puţine ori responsabil pentru succesul unei cărţi sau al unei idei. Asemenea sobrietate şi eleganţă în tratarea unui subiect întîlneşti rarisim în scrisul românilor. Lumea se gîndeşte, în general, la condeie precum cel al lui Titu Maiorescu ori E. Lovinescu, dacă este să caute