Aşa cum legenda mareşalului Ion Antonescu a beneficiat de aura de imaculat martir anticomunist al neamului, devenind icoană laică pentru mulţi militari români postdecembrişti, tot aşa, in perioada interbelică, mareşalul Alexandru Averescu a fost cel ce declanşa adevărate crize de misticism popular, fiind perceput drept „omul providenţial".
Deşi au trecut două războaie mondiale şi unul rece, plus un amalgam confuz de dictaturi şi democraţii peste câteva generaţii de generali români, s-au păstrat câteva elocvente similitudini, dar şi deosebiri, intre cariera, profilul moral şi profesional al lui „taica Averescu" şi cele ale contemporanilor săi urmaşi.
La fel ca şi Averescu care, după Şcoala Divizionară pentru Subofiţeri de la Mănăstirea Dealu, a fost trimis, prin concurs, la Şcoala Superioară de Război de la Torino (1884-1886), tot aşa majoritatea actualilor generali şi colonei ai armatei române s-au format la diferite cursuri NATO sau la academiile militare ale marilor puteri occidentale. Diferenţa este insă că dacă Averescu cunoştea cinci limbi străine (franceză, engleză, italiană, rusă şi germană), cea mai mare parte dintre generalii actuali abia dacă molfăiesc cu greu o engleză rudimentară, de tip iliesciano-băsescian. Pe de altă parte, dacă nimeni nu a indrăznit, incă, să conteste din punctul de vedere al originalităţii şi paternităţii imensa cantitate de maculatură produsă de generalii postdecembrişti sub orgoliosul generic de carte de teorie şi artă militară, in schimb au fost militari români interbelici care l-au acuzat pe Averescu de plagiat privind volumele sale de tactică şi strategie.
Steaua lui Averescu, la fel ca şi cea a majorităţii urmaşilor săi din zilele noastre, a inceput să răsară in momente tulburi, de cumpănă ale statului şi societăţii româneşti: Averescu, in calitate de ministru de război in proaspăt numitul guver
