Deschide scriitorul, într-o ţinută simplă, dar elegantă: pulover en coeur, cămaşă cu guler răsfrânt, pantaloni sport, în tonuri deschise. Semăna şi nu semăna cu tânărul seducător, dintr-o fotografie pe care mi-o arătase A.E. Baconsky, cu mulţi ani în urmă.

Intru în camera de zi. Puţine cărţi. Pe o masă ovală, o veioză înaltă, o maşină de scris... Peretele central pune în valoare o icoană a Fecioarei Maria. Singurul obiect din România , aveam să aflu mai târziu, care îi aparţinea cu adevărat.

Domnul Petru Dumitriu se aşează pe fotoliul frumos tapisat, dintre cele două ferestre care dau spre chei.

Aparatul de filmat porneşte. Şi nu se opreşte decât la capătul celor două ore promise.

După cincisprezece ani de la acea întâlnire, şi la şapte ani de la moartea scriitorului, încredinţez României literare o parte doar din şirul vorbelor de atunci, care întregesc povestea.1

"Cum, dumneata erai ?"

Lucia Negoiţă: În ce moment al adolescenţei aţi simţit impulsul, poate ispita, de a deveni scriitor ?

Petru Dumitriu: Ispită, nu! Am scris firesc, pe la treisprezece ani, mă mir si eu cum, o proză care avea o anume calitate literară, pentru un puşti la vârsta aia. Am mai scris ceva pe la paisprezece ani, cu cap si coadă, cu o anume consistenţă. Ambele scrieri erau în franţuzeşte. Apoi, la şaisprezece ani, am scris un Meşter Manole în versuri nerimate. Ştiu că a ajuns pe masa unui comitet de lectură, la Teatrul Naţional. Secretara acelui comitet era Ioana Postelnicu. Când am cunoscut-o, aveam deja douăzeci de ani, mi-a spus uimită: "cum, dumneata erai?". A fost începutul meu în limba română. De-atunci, nu m-am mai oprit. N-am mai scris în franceză, decât aici, în exil. Fireşte, ar fi trebuit să scriu în româneşte. Vezi, în limba română scriu mai colorat, mai cu haz. E un haz nepipăibil, greu def