Acel zbor cu avionul a fost una dintre experienţele extreme din viaţa mea. Priveam pe geam şi nu realizam că în următoarele minute voi sări din avion, voi cădea prin aer... s-ar putea să nu mi se deschidă paraşuta sau să mi se încurce sforile paraşutei, sau să aterizez în lac... Noroc că nu am avut mult timp să gândesc. În zece minute eram la peste 4.000 de metri. Instructorul, pentru ultima oară, m-a pus să recapitulez, să-i spun exact ce o să fac în cele 55 de secunde de "zbor", şi să mai exersez o dată semnele pe care le vom face cu mâinile, căci nu se poate vorbi în timpul săriturii. Mai întâi o să mă poziţionez corect. Apoi o să mă uit la ceas să ştiu la ce înălţime sunt.
Când instructorul îmi va da semnalul necesar, o să mă întorc la dreapta. Iar o să mă uit la ceas. Când instructorul "face cu degetul" o să mă întorc la stânga. Când ajung la 1.000 de metri o să trag mânerul roşu, nu acela galben, care este paraşuta de rezervă, dar cel roşu... sper.
Cum am terminat cu "recapitularea programului de zbor" am observat cum paraşutişti cu experienţă, relaxaţi, au început să sară. Zâmbeau, îşi urau "zbor bun" şi dispăreau în neant. Corpurile lor deveneau mici, tot mai mici, pe măsură ce se depărtau de avion în zborul lor spre pământ.
ŞANSA. Mi-a venit şi mie rândul. Eram la uşa avionului. Nu-mi venea să cred în timp ce priveam în hăul de sub mine. Parcă mă vedeam prin ochii altei Catinca. Nu mai aveam control asupra propriului meu corp... Atunci, acolo, în uşa avionului era ultima şansă de a mă răzgândi. NU voiam să sar. În acel moment mă gândeam: aş face orice altceva în afară să sar... dar am sărit.
Cele 55 de secunde care au urmat au fost parcă un vis. Am ţipat. Am râs. M-am uitat la ceas. M-am întors la dreapta. Am uitat să mă întorc la stânga. M-am uitat din nou la ceas. I-am zâmbit nebunului care a sărit cu mine ca s
