În toamna lui 2007, lucram la un articol despre modul în care criza din SUA putea să influenţeze piaţa imobiliară din România. “Înotam“ împotriva curentului şi nu mai ajungeam la liman: economia duduia, imobiliarele produceau profituri colosale, banii circulau între bănci, investitori şi dezvoltatori cu viteza sângelui din arterele unui alergător de 100 de metri garduri aflat în plin fuleu, iar eu şi şeful meu încercam să demonstrăm că organismul acela supratensionat se afla în pragul preinfarctului.
Am găsit un singur specialist în imobiliare care ne confirma teoria. Ceilalţi parcă orbiseră toţi. Nimeni nu vedea legătura dintre criza care lăsa americanii fără case şi România. Îmi amintesc şi astăzi răspunsul ironic al unui expert: „Ce criză, stimabile? Criză e doar în capul unora...”
Sunt sigur că nu numai noi am mirosit atunci ce va urma. Mulţi actori economici importanţi ştiau că această cursă nebună după profituri rapide nu va dura la nesfârşit. Ştiau, dar au încercat să câştige mai mult, socotind că pierderile ulterioare pot fi susţinute din câştigurile imense pe care le mai puteau acumula.
Poate că unora le-a ieşit schema, dar mulţi n-au avut o marjă de siguranţă suficientă, iar acum se sufocă. Nu vi se pare că e şi un dram de dreptate în toată criza asta? Ea îi ucide metodic pe cei care n-au acceptat că regulile jocului se schimbă şi că pentru a supravieţui trebuie să se adapteze şi să descopere noi oportunităţi.
Nici acum, când vaietele celor căzuţi se înteţesc, unii nu înţeleg ce au de făcut. Altfel nu-mi explic de ce frigiderul pe care l-am cumpărat acum trei ani costă astăzi, în acelaşi magazin, cu 200 de lei mai mult.
