Pe Bega in jos, pe un mal frumos. Aceasta ar fi putut fi prima fraza din contractul incheiat in 2005 de Ministerul Transporturilor cu o firma israeliana, pentru renovarea Garii de Nord Timisoara. Pentru ca, dupa sase ani de la acordarea finantarii pentru aceasta ctitorie, respectiv dupa patru ani de la parafarea contractului, lucrurile par sa fi intrat intr-un algoritm demn de mitul Manastirii Argesului. Avem un contract realizat partial, firma contractoare spune ca in proportie de 42%, responsabili din Regionala timisoreana spun ca in proportie de sub 30%, avem un blocaj al lucrarii si un litigiu costisitor, aflat in derulare, la o Curte de arbitraj din Paris.
Gara, in schimb, a ramas cum o stim, cu "vitraliile" betivilor, cu peretii cenusii, cu salile de asteptare unde sosetele boschetarilor tin deoparte eventualii calatori temerari, cu pasajele in care nu e bine sa risti sa intri, decat in varianta in care esti decis sa iei marele pot la 6 din 49.
Cu greu s-ar fi putut, deci, realiza o punere in practica mai dezatruoasa a unui proiect menit sa dea o alta fata unui obiectiv pe baza caruia foarte multi oameni isi fac prima impresie despre Timisoara.
Iar acest dezastru, in spiritul "descentralizarii" despre care se vorbeste de 19 ani in Romania, nu putea fi initiat, implementat si gestionat decat de structurile centrale, specializate, profesioniste din Bucuresti. Structurile locale nu au fost, se pare, considerate, destul de eficiente pentru a se ocupa de acest proiect, care avea nevoie de priceperea si expertiza Bucurestiului. Pentru ca doar Bucurestiul putea alege un inginer belgian si un executant israelian pentru o asemenea lucrare "de interes strategic". Era nevoie de pricepere pentru a angaja un constructor care nu a deviat de la programul stabilit de lucru decat in proportie de 60%. E adevarat, au si firmele romanesti, cu lucrul pe sistem