Aroganţa europeană, care spune că totul merge mult mai bine pe Vechiul Continent, că vinovate de criză sunt doar SUA, nu este neapărat justificată. Un best seller de acum câţiva ani căuta să explice misterele relaţiilor dintre sexe prin imaginea bărbaţilor care vin de pe Marte şi a femeilor care, la rândul lor, vin de pe Venus. Aceeaşi metaforă ar putea fi aplicată şi relaţiilor economico-financiare transatlantice – atâta doar că miza e mai mare. Cea mai r
Aroganţa europeană, care spune că totul merge mult mai bine pe Vechiul Continent, că vinovate de criză sunt doar SUA, nu este neapărat justificată.
Un best seller de acum câţiva ani căuta să explice misterele relaţiilor dintre sexe prin imaginea bărbaţilor care vin de pe Marte şi a femeilor care, la rândul lor, vin de pe Venus. Aceeaşi metaforă ar putea fi aplicată şi relaţiilor economico-financiare transatlantice – atâta doar că miza e mai mare. Cea mai recentă gâlceavă, care a demonstrat divergenţa de abordare a crizei dintre cele două ţărmuri ale Atlanticului, ţine de utilitatea şi validitatea aşa-ziselor „teste de stres“ ale băncilor – simulările electronice ale unei crize, prin care se încearcă identificarea surselor de vulnerabilitate a unui sistem bancar. Pe de-o parte, administraţia americană a „periat“ vreo douăzeci de bănci în acest mod, ajungând la concluzia că multe sunt în stare bună, dar altele au nevoie de capital. S-a declarat o victorie împotriva incertitudinii şi se aşteaptă acum revenirea la normal. FMI s-a declarat îndeajuns de convins că respectivele teste sunt bune încât să le recomande şi europenilor să urmeze exemplul american. Pe de altă parte, abordarea europeană este mai ţâfnoasă. Aparent jignit de sugestia FMI, ministrul de finanţe german a calificat testele americane drept o pierdere de timp.
Argumentul, care coincide şi cu cel al unor analişti, este că rezulta
