"La Olimpiada din Moscova 1980 s-a făcut întîi de toate politică… chiar geopolitică grea… şi undeva, în planul doi, s-a făcut şi sport. Cei mai mărişori dintre noi îşi amintesc pesemne ce greu i-a fost echipei române de gimnastică feminină să lupte cu arbitrajul părtinitor… Dacă ar fi să organizeze ruşii fie şi un campionat de cine-scuipă-mai-departe, tot ar fi prilej de stratageme, de intrigi, de mici trişerii cu mare miză propagandistică.
Şi cum Eurovisionul e ceva-ceva mai mult decît un campionat de cine-rîgîie-mai-tare, Kremlinul a acaparat prilejul de a face din acest festival vetust o adevărată Potemkiniadă de importanţă planetară.
Acest soi de “Cîntarea Europei”, vestigiu al epocii de glorie a televiziunilor statale, îşi mai arătase bruma de noimă anii trecuţi, cînd a reuşit să propună circuitului internaţional nişte artişti precum Ruslana sau Elena Paparizu, care altminteri s-ar fi pierdut în cvasi-anonimat.
Ipac s-a dat pravilă ca Evrovidenia 2009 să fie super-instalată şi hiper-asamblată pe stadionul Olimpiiski, căptuşit cu updatări tehnice de-a dreptul SF! Cine s-a întîmplat să zapeze pe TVR1 în seara primei semifinale a putut vedea tancuri şi avioane lansatoare (ce-i drept gonflabile, dar tocmai de aceea mai hiperbolice ca în realitate, mai… “umflate” retoric), călărite de maturizatele TaTu, care cîntau, laolaltă cu Corul Armatei Roşii, “N-o să ne prindeţi din urmă”… Nu, okţidentule… nu pagadi!
Cine a vrut să cîştige concursul a jucat cartea ruşilor. Norvegienii l-au decartat pe acest Aleksandr Rîbak, fiul unui celebru violonist bielorus, cu al său cîntec neo-căzăcesc într-o adorabilă engleză slavonizată; un gimnast al muzicii, capabil să facă podul cîntînd la vioară şi să răcnească ţopăind şi mînuind arcuşul cu virtuozitate, fără să-i falseze coardele nici din gît, nici de pe grif. Un menestrel la masa opr
