Afirmaţiile lui Ionesco îl prind în ofsaid pe Horaţiu Mălăele. Eugène Ionesco: „Orice operă este agresivă; noul, asta e: insolenţă. Nu există viaţă, nu există mişcare în artă fără agresiune, fără nou. Da, agresiunea este noul“. Spectacolul „Lecţia“, regizat de Horaţiu Mălăele la Teatrul Naţional din Bucureşti, va avea un succes monstru la public, cu toate că nu creează o nouă formulă de teatru şi scoate la iveală un actor incapabil să se mai reinventeze.  Mălăele trăieşte din reflexele trecutului şi a încetat să fie surprinzător. Actorul îşi aplică reţetele până la epuizare: redundanţele-text, redundanţele-grimasă, redundanţele-improvizaţie.

„Teatrul moare din lipsă de îndrăzneală“, mai spunea Ionesco. Teatrul lui Mălăele trăieşte printr-o autoreglementare sufocantă, pentru că încă mai aplică toate tertipurile pe care le ştie, deja, toată lumea. Iar spectacolul îşi ia o plasă de siguranţă care îi face rău.

Este prea prudent, în modul în care îşi propune să nu răstălmăcească esenţele ionesciene, în felul în care alege să nu fie impertinent cu viziunea dramaturgului, deşi însuşi autorul l-a sfătuit să fie violent comic, violent dramatic. Spectacolul este doar violent previzibil şi ratează tocmai punctul culminant, în care monologul profesorului începe din cuvinte şi se sfârşeşte mimat, pe aria din „Turandot“, „Nessun dorma“, de Puccini (celebrul „Vincero!“). Acolo se vede cel mai stors de idei Mălăele.

Un  public doar mulţumit

„Nu. Reacţiile publicului n-au avut influenţă asupra mea. Publicul este cel care a sfârşit prin a se obişnui cu mine. El mă urmează“, mai afirma Ionesco. În ceea ce-l priveşte pe Horaţiu Mălăele, avem de-a face cu arhicunoscutele lui clişee de mobilitate corporală şi lexicală, pe care le aruncă în lupta cu aşteptările unui public care ştie că nu pierde o oră din viaţa lui, simte că a câşti