Dacă poetul în carne şi oase are ceva villonesc, blîndeţea sa aproape tandră ascunzîndu-l sub învelişul subţire, precum „gulerul“ pe care-l face berea pe boxeurul implacabil, gata să se bată cu oricine, poetul spectral are, în schimb, o luciditate care taie în carne vie şi care utilizează uneori limbajul prohibit al filologiei de înaltă clasă, adus cu picioarele pe pămînt, coborît în stradă şi strălucind ca un diamant în gunoi. Asta conferă uneori un reflex decadent poeziilor sale, dincolo de biografismul lor, care se însoţeşte, dar nu pînă la capăt, cu autenticismul liricii unei întregi generaţii lipsite de inhibiţii, care a învăţat să se scarpine în public fără fasoane exact acolo unde-o mănîncă.

Radu Vancu, Monstrul fericit, Editura Cartier, Chişinău, 2008, 76 p.

Există puţine poeme în care se bea cu adevărat (Ion Mureşan, Muri are cîteva), pînă la capăt, cu toate celulele firii, aşa cum există puţini poeţi care să dublu-distileze stările amorfe, tranzitorii, spectrale ale beţiei pînă la lichidul cefalorahidian al adevăratei poezii. Numai poeţii vizionari compun versuri aşteptînd ca şamanii să se îmbibe bine şi să se afişeze en beauté, precum neruşinatul, magnificul Alcibiade, venit beat cui la symposion-ul unde urma să se vorbească despre iubire şi unde vinul se bea à la grecque – conform uzanţelor, o mică parte vin şi restul apă (un poet n-ar face niciodată aşa ceva) –, lăsînd vinul să vorbească pentru el, pentru că in vino veritas. Radu Vancu este un beţiv psihedelic, care transformă alchimic alcoolul în poezie, nu înainte ca acesta să fi devenit noroi, disperare şi amintire din casa morţilor. Pomenirea lui „Dosto“, adică Dostoievski, şi a „Posedaţilor“ lui, cel mai cumplit roman al său, unde nebunia, nu într-un singur fel, ci în atîtea, devine parcă singura măsură a lumii ieşite din ţîţîni, constituie o marcă a acestei poezii. Din „