Fericit cel care, ca Ulise, nu a dormit în aeropoarte Cu cît zburăm mai mult, cu atît se reaşază mai abitir lupta de clasă. Fenomenul era global şi nu ştia; de două decenii, însă, a ajuns la conştiinţa că este. El a izbucnit, însă, de cînd elicele au fost aruncate la lada de gunoi a istoriei, în care s-or răsuci ca toate invenţiile tehnice depăşite, ca doar arareori să ne mai ciupească, frivol, nervul melancoliei. Lupta dintre burghezie şi proletariat şi dintre kulaci şi pălmaşi era potrivită epocii trenului. În era numită – cu o cacofonie productivă – a avioanelor cu reacţie, lupta de clasă definitorie pentru societatea noastră fără clasă a devenit cea dintre clasa I şi clasa turist. Jerry Seinfeld desprinsese acest aspect pe cînd nu ne ştiam încă, deşi o spusesem: (1) simultan; (2) ignorîndu-ne aproape mutual. à vol d’oiseau: lupta dintre clasa I şi clasa turist e cea dintre zburătorii care au şi cei care ar vrea să aibă. Să pătrundem în spaţiul fiecăreia fără perdea. Cei de la clasa I intră cînd vor în avion (cînd sînt foarte de clasa I, aeronava se asamblează în jurul lor) şi ies primii. Se tolănesc pe fotolii largi, cu care se va fi fălind industria de pielărie fină; au loc de întins picioarele, poate chiar vreun otoman pe care să; au şampanie în paharul ţinut aluziv în mîna întinsă leneş; au ecrane personale cu filme din ce în ce mai bune; au sălăţele şi caviar, somon şi alte afumături – numai să-şi încreţească fruntea, ca la licitaţie, că şi vine stewardesa cu încă, şi încă o tavă; au fripturi care nu se lasă acoperite de garniturile care îşi cotropesc piticoatele surate din coada avionului. Uşurinţa discret entuziastă, evident plictisită şi lipsită de frăgezime, a cetăţenilor de la clasa I le cosmetizează faţa cu o expresie insuportabilă. Lux calm şi voluptate high: asta se vede de pe cealaltă parte că au ăia de la clasa I. Cei mulţi, înrobiţi, legaţi