Ajunsă la a doua ediţie, culegerea de studii Masoneria în Transilvania. Repere istorice (Tudor Sălăgean, Marius Eppel (coord.), Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2009) s-a îmbogăţit cu cîţiva autori şi cîteva noi abordări. Acesta ar trebui să fie destinul tuturor reeditărilor semnate de oameni încă activi şi încă în viaţă, cred, dacă respectivii nu şi-au părăsit între timp atelierul şi se mai pasionează de vechile lor preocupări. Valabilă, în principiu, pentru orice construcţie livrescă întemeiată pe aprofundări concentrice, observaţia se aplică şi mai mult subiectelor a căror descîlcire nu a depăşit stadiile preliminare. Or, în istoriografia română, cercetarea masoneriei din Ardeal nu a elucidat încă nici pe departe marile areale problematice care i se oferă. Aparent, subiectul – tratat cu mijloacele romancierului, oarecum oblic, pe vremea cînd era încă în formă, de Eugen Uricaru, în Rug şi flacără – face parte din zona senzaţionalului, pe care anumite categorii de cititori îl frecventează cu păreri preconcepute. Conspirînd împotriva ordinii social-politice prestabilite, francmasonii sînt, cum s-ar zice, delicatesa tuturor acelora care răspund nevoii de a explica evoluţiile complexe din cîmpul istoriei prin teorii conspiraţioniste. Dar pentru un asemenea reflex, istoriografia întemeiată pe explorarea plină de acribie a arhivelor şi pe comentarea altor categorii de izvoare poate părea ori prea mult – etalînd un tehnicism dezamăgitor –, ori prea puţin (prin circumscrierea unui aspect specific, perceput ca secundar de către avidul cititor aflat în căutarea senzaţiilor tari). Rămîne, deci, ca o asemenea apariţie să mulţumească pe fidelul genului şi numai pe acesta, fie că este vorba de profesionistul scrisului istoric însuşi, fie că el se lasă identificat cu prietenul cel mai apropiat al celui dintîi, omul cultivat, ponderat, care nu aşteaptă de la explorarea istorică