"Îmi doresc enorm să se facă vremea să plec ...Plec supărată pe ţara mea, plec dezamăgită de breasla mea, plec scârbită de o presa mondenă jegoasă, plec îndurerată că nu mai pot ajuta nişte oameni care s-au bazat pe mine ani de zile, plec hotărâtă ca măcar fiului meu să-i fac dreptate, plec promiţându-le părinţilor mei prea trişti de atâta vreme, că vor zâmbi din nou. Plec cu milă şi mirare pentru toţi proştii care m-au hulit şi m-au jignit – mă-ntreb sincer, ei cu ce s-au ales ?", scrie Mihaela Rădulescu care nu mai e … Rădulescu.
Ştiţi, cea care scrie acum e o mamă care tocmai a venit de la grădiniţa fiului ei, care a avut o misiune foarte grea - să povestească singur, într-o prezentare power-point (eu am aflat ce-i aia doar pe la vreo 30 de ani...) despre ce-a învăţat anul acesta la grădiniţă, ce lucrări a făcut, de ce proiecte s-a ocupat. Evident, ca orice mamă "puternică", am plecat de-acolo cu ochii-n lacrimi de drăgălăşenia puiului meu şi de inocenţa lui.
La aproape 5 ani citeşte perfect, vorbeşte engleza exact ca şi româna şi e unul dintre cei mai cuminţi copii, nu pentru că ar fi modelul mai tăcut sau mai retras, ci dimpotrivă, dar l-am educat într-atât încă să nu fie mofturos, alintat sau să ţipe aiurea. Mă uit la el şi-mi dau seama că e cel mai concret motiv de mândrie şi de zâmbet pe care-l are viaţa mea în acest moment. Pe el încă nu l-au atins mojiciile ziariştilor ticăloşi, nici bârfele spurcate ale vietăţilor rujate. Copilul meu se uită-n ochii mei şi-mi spune că mă iubeşte până la stele, exact atunci când îmi stau să ţâşnească lacrimi de ciudă şi de neputinţă când văd câte enormităţi şi aberaţii se scriu despre mine în gunoaie de ziare, câţi cretini şi analfabeţi mă înjură doar pentru că n-au nici o altă ocupaţie, câte pitzipoance devin celebre pentru că se intersectează cu viaţa mea, câţi idioţi mă dau în judecată pentru