Marc Crépon, Bernard STIEGLER De la démocratie participative. Fondements et limites éditions Mille et une Nuits, Collection „Essai“, Paris, 2007, 120 p. Conceptul de democraţie participativă a reapărut pe scena politică franceză cu ocazia alegerilor prezidenţiale din 2007, revendicat de candidata Partidului Socialist la aceste alegeri, Segolène Royal. Desigur, lucrurile ar fi putut rămîne circumscrise acestui eveniment electoral specific Franţei – al cărui deznodămînt îl cunoaştem –, dacă ele nu ar fi suscitat încă de atunci mai multe reacţii ale unor filozofi de seamă, care au publicat cîteva lucrări interesante, la a căror analiză ne-am oprit pentru cititorul pasionat de filozofia politică. Mai mult, analiza acestui concept capătă o pertinenţă particulară pentru cititorul român în această perioadă de pre-campanie a alegerilor prezidenţiale, care ne vor pune în faţa unor programe şi discursuri multiple, pe care va trebui să ştim să le descifrăm atît din perspectiva polisului, dar şi a mecanismelor limbajului şi ale comunicării audiovizuale. Am ales, pentru aceasta, două conferinţe ţinute la Paris de Marc Crépon şi Bernard Stiegler în martie 2007 şi ale căror texte au fost reunite în lucrarea De la démocratie participative. Fondements et limites1. Plecînd de la postulatul că orice democraţie este, prin forţa lucrurilor, participativă, autorii îşi încep analiza prin a se întreba dacă a vorbi de democraţie participativă nu înseamnă a comite un pleonasm. Într-adevăr, ideea, deloc nouă, a acestui tip de democraţie, cum afirmă Marc Crépon, este, poate, expresia unui vis de participare care a traversat într-o manieră mai mult sau mai puţin secretă toate epocile, de la filozofia greacă şi pînă în zilele noastre, „atîta vreme cît practica sa nu se limitează la introducerea unui buletin într-o urnă, ci implică ceea ce John Rawls numeşte «exerciţiul raţiunii publice»