Traian Băsescu a fost şi este, încă, un politician popular. Şi aici nu e vorba doar despre priza la public, cuantificabilă prin sondaje, ci despre atitudinea sa în relaţia cu oamenii şi despre reacţia acestora la întîlnirea nemijlocită cu el. Popularitatea i-a devenit însă povară. Preşedintele pare uşor obosit, atins de lehamite şi neputinţă. Paradoxal, cel mai dinamic şi mai simpatizat om politic din România a început, de ceva vreme, să redacteze povestea propriei absenţe. Şi a unui eşec ilustru. Traian Băsescu, pe 19 mai 2007, după invalidarea, la referendum, a deciziei prin care Parlamentul îl suspendase, o lună mai devreme, din funcţie: „Semnificaţia votului este aceea că românii, indiferent de partid, vor vot uninominal, vor revizuirea Constituţiei, vor legea lustraţiei, vor o educaţie care să dea şanse tinerei generaţii. Ceea ce nu-mi va putea cere nici un partid este să negociez aspiraţiile dumneavoastră. România oligarhilor este o Românie pe care nu o mai vrea nimeni, în afară de ei“. Şi tot atunci, şeful relegitimat al statului promitea întîlniri trimestriale cu poporul, în Piaţa Universităţii. Ce avem după doi ani? Votul uninominal a ieşit din malaxorul legislativ într-o formulă hibridă, generatoare de confuzie şi inechităţi. Constituţia, căreia suspendarea abuzivă sau conflictele acute din interiorul binomului executiv preşedinte-premier i-au scos la lumină gravele carenţe, a rămas nemodificată. Lustraţia este o glumă, pentru că, dacă ar deveni operabilă, jumătate din clasa politică ar fi expulzată meritat. Educaţia a rămas slab reformată, asemenea, de altfel, justiţiei şi sănătăţii. Funcţională este doar corupţia transpartinică. Bine – vor spune partizanii săi –, dar preşedintele a încercat mereu să mişte lucrurile, să împrumute instituţiilor ceva din aplombul său; a propus proiecte de reformă în educaţie şi sănătate, a venit cu scenariul unei revi