"Mergem să luăm copilul!". Tonul tatei nu admitea negare sau întârziere. Zgâtie de fată, m-am înghesuit repede către uşă, ca nu cumva să mă lase acasă şi să ratez aventura.
Numele satului, Gura Padinii, suna a basm în mintea mea de copil şi ideea unui tărâm al piersicilor, care aşteptau numai gura mea nătăfleaţă ca să pice, mă obseda încă de o săptămână, de când auzisem unde plecase soră-mea "în tabără".
"Eram liceană şi proaspăt utecist. Aşteptasem cu nerăbdare să ajung la liceu. Uniforma albastră, faptul că aparţineam unui grup de adolescenţi, totul mă emoţiona. Utecist însemna şi să mergi în tabere. Nu tabere de relaxare, ci de muncă. De altfel, toată munca în perioada de vară se desfăşura cu elevi care erau scoşi de la ore.
Fireşte, asta era ceva bine văzut de conducerea Partidului Comunist, de reprezentanţii lui locali. În iunie 1989 am mers la cules de piersici într-o localitate de pe malul Dunării, unde era o mare plantaţie de piersici. Eram trimişi de liceu, deci eram cam 200 de elevi din clasele a IX-a şi a X-a.
Dimineaţa am fost conduşi de părinţi la autobuzele care aşteptau să ne ducă spre tabăra unde credeam noi atunci că o să ne aştepte, în afară de muncă, şi seri frumoase, cu focuri de tabără şi distracţie. Aşa cum socoteala de acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din târg, totul s-a transformat într-un coşmar în care nişte adolescenţi au trăit zile de condamnaţi în lagărele de concentrare. Prima dezamăgire, după un drum obositor cu autobuzul care trăncănea la fiecare curbă, a fost faptul că era o tabără absolut izolată de restul lumii.
După ce am coborât din autobuz cu bagajele, am descoperit că «dormitoarele» erau de fapt nişte hangare de vreo 100 de paturi suprapuse, fară nici o sursă de apă, fără toalete. Singurul robinet trona în mijlocul curţii şi singura clădire mai de
