Mircea Cărtărescu: "Tudor Muşatescu nu a fost un geniu precum Caragiale, n-a avut nici verva, nici farmecul, nici forţa satirică a acestuia, dar cel puţin cu o piesă a sa din anii treizeci el a egalat notorietatea conului Iancu." Sursa: Mediafax

E vorba, fireşte, despre comedia „Titanic-vals”, foarte plăcută şi spumoasă piesă de moravuri, ale cărei replici sunt ştiute pe de rost de publicul larg în aceeaşi măsură cu „famelie mare, renumeraţie după buget mică”, „ai puţintică răbdare” sau „angel radios” din opera marelui dramaturg.

Dincolo de dramele şi melodramele din familia aflată-n centrul piesei, de comicul numelor lui Sarmisegetuza şi Traian, de povestea cu scufundarea Titanicului şi moartea unchiului cel bogat, piesa rămâne memorabilă mai ales prin aventura politică a lui nenea Spirache. Un amărât absolut până la dobândirea moştenirii, slujbaş umil, aflat sub papucul nevestei, Spirache devine o figură însemnată a orăşelului când se îmbogăţeşte. Ca multor personaje din viaţa reală, bogăţia dobândită repede şi fără efort îi ţine loc şi de notorietate, şi de inteligenţă, şi de merite. De-aici, o carieră de Dinu Păturică fără voie şi fără vocaţie a unui om cinstit. Se vede treaba că la-nceputul secolului trecut mai existau încă astfel de oameni în România.

Împins cu forţa spre o carieră politică, Spirache propteşte călcâiele-n podea şi se opune cu disperare. „Nu primesc candidatura!”, strigă cu o forţă nebănuită cel care până atunci fusese călcat în picioare de cine voise şi cine nu. Totuşi e vârât în frac cu de-a sila, pus pe liste şi îmbrâncit pe estradă să ţină discursuri electorale. Nenea Spirache le-o spune franc în faţă cetăţenilor turmentaţi care-au venit să-l asculte: nu mă votaţi, n-am niciun merit, nu pot să fac nimic pentru voi. Uluiţi de atâta sinceritate, alegătorii îl aclamă cu entuziasm. În sfârşit apăruse cineva