Găsesc unii în critica lui Lucian Raicu, între altele, şi ironie, ceea ce nu se distinge decât vag şi cu totul întâmplător, ca în cazul lui Perpessicius. Dispoziţia lui curentă este una "amoroasă", bazată pe o suită de solemnităţi şi însufleţiri. Altminteri, omul, în viaţa de toate zilele, se strecoară cu o demnă sfioşenie, cu un aer parcă îndatoritor. Dintr-o fotografie apărută, una şi aceeaşi, de două-trei ori în revistele literare, mi-l închipuiam masiv şi voluntar. Din scris, te-ai aştepta să vezi un ins volubil, sentimental şi ardent. Nimic din toate acestea. O modestie graţioasă îşi ascunde în mişcări şi în privirea-i scânteind ca la insomniaci. Nu-i greu să-ţi dai seama că autorul Reflecţiilor asupra spiritului creator face parte dintre acei împătimiţi deopotrivă de "practica scrisului şi experienţa lecturii". Din acest punct de vedere, sacerdoţiul său implică multă "petrecere", tandreţe, febricitate, precum şi celebrare a "uşurinţei" cu care intră în relaţie cu Cartea. Ultimul capitol al volumului său despre Gogol învederează cel mai mult tendinţa de sacralizare a Operei, ceea ce criticul numeşte Religia artei: "Această formulă nu are numai un sens figurat"; "dacă undeva Ťmistica dăruiriiť şi Ťmisticať pur şi simplu au un sens, îl au cu siguranţă în spaţiul creaţiei; act de muncă realizată într-un climat asemănător celui al Ťrugăciuniiť, al abandonului, al totalei uitări de sine, al sacrei aşteptări, al sacrei atenţii". Asemenea fraze iluminate se găsesc cu duiumul în cărţile lui Lucian Raicu, criticul care nu face economie nici de simţire, nici de cuvinte. El se pronunţă neobosit despre condiţia literaturii de ficţiune şi a criticii literare, sub forma unei acute mărturisiri, aplicaţiile fiind, în practica sa, de ordin secundar şi mereu racordate la aceeaşi măsură confesivă, încât nu e de mirare că de mai multe ori spiritul teoretic apare ca surplus. În