Oră tîrzie, pe un post, imagini crunte, cu... asasinarea lui Bush. Rateul de transmisie, cu sonorul mort, doar subtitrarea, măreşte, de la o clipă la alta, stupefacţia. Caut alte posturi pentru confirmarea tragediei dintr-un predestinat Dallas. Nimic. Revin pe canalul mut: imagini de o angoasă dementă, cu precipitări isterice ale poliţiei, cineva mort pe caldarîm, cu sîngele negru, şiroind peste rever, relatări seci ale agenţilor, Bush e deja la spital, speranţe minime, din cînd în cînd, sala în care tocmai îşi ţinuse cuceritorul discurs, în stradă manifestanţii, majoritar orientali, din nou manevrele violente ale poliţiei, din nou uşa spitalului, în sfîrşit, declaraţia personajului important de la Casa Albă... Noaptea se scurge în enigmă. Dimineaţă, spre atelier, bat chioşcurile cu presă. Nimic.
Ce-a fost asta?
După o fulguire nebună, dintr-odată, soarele. Ca-n martie. Dinspre Teatru, o fată. Extrem de vizibilă. Doar în fustă Veronese, corsaj tot verde, e o Grace Kelly tocmai coborîtă din pauzele dansante ale celor de la PRO TV. Anulează totul în jur. Tot ce-i urît.
În '63, noaptea, imagini incredibile, cu Kennedy împuşcat de undeva de sus, de la un depozit, limuzina prezidenţală continuă să străbată bulevardul, preşedintelui îi cade capul pe umărul încremenitei Jackie. Imaginile străbat subit continetele. Nimic incert. Kennedy e mort.
Mai sînt trei chioşcuri pînă la atelier. Aici, unul. Parcurg ziarele expuse afară. Nimic. Ce-a fost asta? Îmi pipăi cealaltă tîmplă, panicat de un eventual delir. Fata veroneză trece pe la Filarmonică. Mă liniştesc.
Moartea lui Marat, pictată în 1793 de David, are aer de alcov. Împuşcat de o damă, Charlotte Corday, temutul iacobin rămîne aplecat pe marginea căzii, cu dreapta atîrnîndu-i pe podea, pana neterminîndu-şi rîndurile de pe foaia din stînga. Turbanul
