Antrenorul roman a aratat ca acolo unde exista bani si pasiune se poate face fotbal de performanta indiferent de pozitia pe harta Europei. Mircea Lucescu a adus aminte Europei ca exista fotbal si in Romania. Poate cel mai charismatic antrenor roman a reusit, in sfirsit, dupa peste un sfert de veac de activitate, sa cucereasca un trofeu european care, din punct de vedere tehnic, ii apartine in intregime. "Il Luce" s-a incoronat in 2000 si cu Supercupa Europei, cu Galatasaray, dupa un meci cu Real Madrid, dar acela a fost primul examen international oficial al antrenorului roman la o echipa care a ajuns acolo datorita predecesorului sau, Fatih Terim. Supercupa a mai fost cistigata si de Puiu Iordanescu, cu Steaua in 1987, cam in aceleasi conditii, dar o Cupa Europeana, luata da capo al fine, nu a mai fost obtinuta decit de doi antrenori romani: Stefan Kovacs si Emeric Ienei. Este exact ceea ce-i lipsea antrenorului de mare clasa care este Lucescu si succesul obtinut cu Sahtar Donetk nu a fost o operatiune de culegere a roadelor altcuiva, ci rodul unei activitati sustinute, de cinci ani, la echipa patronata de Rinat Ahmetov. Circotasii pot sa-i reproseze antrenorului roman jocul de asteptare din repriza a doua, chiar daca formarea sa la scoala temporizarii lui Angelo Niculescu si experientele din Italia pot reprezenta o explicatie. Nu foarte multa lume stie ca, la fel ca si toti marii antrenori ai lumii, Lucescu nu este prizonierul unui sistem sau al unei idei de joc. Prima repriza a partidei de la Istanbul, precum si prelungirile au aratat un Sahtar foarte ofensiv, iar jocul din repriza a doua a fost, paradoxal, un factor de risc pentru tehnician, deoarece Sahtar nu are aparatorii absolut necesari pentru un joc bazat pe defensiva si contraatac. Dimpotriva, succesul cu Werder Bremen, ca si cele anterioare cu echipe de prima mina ca Tottenham, Marseille si Dinamo Kiev, a