Satul Ipoteşti nu a suferit transformări majore de la Eminescu încoace. Uliţele, casele bătrâneşti, oamenii, pădurea... „toate-s vechi şi nouă-s toate“.Copilăria a însemnat pentru marele poet primul contact determinant cu natura: stele căzând pe lacuri, izvoare susurând, codrul, râul, ramul, toate sunt ale Ipoteştilor. Ursit să-şi înceapă viaţa „într-un colţ de ţară veche“, vorba lui Arghezi, Eminescu şi-a trăit primii ani ca orice copil de ţăran din Ipoteşti.
Citiţi şi:
Memorialul Ipoteşti, loc de pelerinaj pentru o zi
Chiar dacă tatăl său, căminarul Gheorghe Eminovici, şi-a ridicat un conac aici, tânărul n-a afişat ifose de pensiuni de Paris, ci desculţ, cu toată ţărâna neamului sub picioare, a hălăduit prin lunci şi codri, a înnoptat la izvor ori s-a scăldat în apa lacului albastru.
Deşi n-a numit explicit în versuri sau în proză locul copilăriei, aşa cum a făcut Creangă, mare parte din seva poeziei sale de aici şi-a tras-o.
„Fiind băiet, păduri cutreieram ...“
Nu trebuie să se creadă că Eminescu a fost toată viaţa un contemplativ, un romantic incurabil, care a suferit acut pentru iubiri iluzorii, pentru lumi prost aşezate sau pentru fulgurante stele căzătoare. Cel puţin până la o etapă superioară a vieţii a avut o copilărie normală, cu toate trăirile sănătoase ale unui băieţandru.
Aşa scrie şi George Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu“: „Un copil care urlă trarara prin curte, bătând pasul prusian cu chivăra pe cap, spre panica coteţelor care se urcă pe şură şi se ascunde în casă prin rafturile de la scrin şi lăzile cu lumânări, care încalecă pe câine şi atacă gâştele, care se bălăceşte toată ziua în iaz, îndeletnicindu-se cu capturarea verdelui
neam al batracienilor, care fuge de-acasă cu zilele, răscolind pădurile şi stânele sau scapă de la şcoală venin