De mai bine de jumătate de veac, în fotbalul românesc a apărut o problemă. Ea se numeşte Universitatea Craiova. La început, i se zicea ştiinţa. Din dragostea unei Oltenii întregi, din abnegaţia unor exponenţi locali ambiţioşi, din talentul înnăscut al copiilor din Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt, din năduful celor mai fierbinţi dintre români, împotriva sărăciei, împotriva dictatului, împotriva terorii şi a scenaristicii ministerelor de forţă, s-a ridicat, la performanţa naţională şi internaţională, cea mai populară şi iubită echipă civilă a sportului din această ţară, Universitatea Craiova.

Toate datele caracteristice ale acestei echipe s-ar mai fi putut acomoda cu epoca şi cu ţara, dacă n-ar fi fost cele două năravuri olteneşti: talentul şi mândria.

Ocolind, pe măsura puterilor şi a oamenilor care au condus-o, orice tranzacţionism ruşinos, clubul universitar de pe Jiu a contribuit în câteva rânduri, decisiv, la schimbarea mentalităţii din fotbalul intern şi la ieşirea fotbalului românesc în Europa. Defecte au toţi oamenii, aşa că, nu rareori Craiova a fost, nu numai vulcanul reînoirii acestui sport al patimilor şi inteligenţei, ci şi viesparul tuturor zâzaniilor, arţagului şi incompatibilităţilor. Au fost şi sunt momente în care toţi, în Oltenia, sunt certaţi cu toţi. Şi, tocmai când lipsa de speranţă apare în oribila ei splendoare, cei care au de împlinit un ideal - politic, artistic, sportiv, cultural - trec peste toate cele care îi despart şi aşază, în ediţie definitivă, punctul pe i. Dar cea mai semnificativă parte a istoriei Universităţii Craiova este cea dedicată luptei cu abuzul, cu şantajul, cu teroarea, pentru supravieţuire.

Că au fost la putere securiştii, că au fost la putere miliţienii, că au fost nomenclaturiştii de partid, că s-au mobilizat, împotriva Universităţii, Gărzile Patriotice, Căştile ONU, pr