Aşadar, marele cîştigător al celei de-a 62-a ediţii a festivalului de la Cannes e Michael Haneke, cineastul austriac care, la 67 de ani, reuşeşte, în fine, să-şi adauge şi o Palme d’or la colecţia de premii, pentru filmul numit "Panglica albă”.
S-a zvonit, înainte de festivitatea de premiere, că juriul, izolat la o vilă bine păzită, pe înălţimile Cannes-ului, ar fi deliberat foarte conflictual, şi că unii membri ar fi ameninţat chiar cu demisia în semn de protest faţă de "dictatura" preşedintei Isabelle Huppert. Dar, la conferinţa de presă, imediat după ceremonia de premiere, juraţii au apărut hotărîţi să afişeze o unitate de monolit şi - dacă interesele Cannes-ului o cer! - să joace aria armoniei, să se declare prieteni pe viaţă, să laude stilul democratic în care a condus juriul Isabelle Huppert şi, mai ales, să refuze să vorbească despre orice dezacorduri interne. Sau despre orice acorduri... Pentru că orice jurizare presupune, ca la biliard, lovituri cu efecte colaterale, jocuri şi jocuri. Acum, "les jeux sont faits".
Mai mult decît în alţi ani, ediţia 2009 a prezentat un pachet compact de filme, în sensul că au fost multe filme bune, de valoare sensibil egală, multe titluri care ar fi putut figura, la fel de bine, fără să se mire nimeni, în dreptul premiului Palme d'or. Pînă la urmă, marca fiecărei ediţii, filmul care rămâne în istoria Cannes-ului, e filmul care cîştigă Palme d'or. 2009 va rămîne ediţia Haneke. Prestigiosul şi inegalul (dar asta e altă poveste) cineast austriac a venit cu un film bergmanian, glacial şi incandescent, inocent şi pervers, în alb-negru, despre punctul de întîlnire dintre puritate şi crimă. Un film clasic, romanesc (două ore şi jumătate), însoţit de vocea unui povestitor, un personaj ajuns la bătrîneţe, care îşi aminteşte un episod straniu şi neelucidat din vremea tinereţii lui. Într-un sat nemţesc, înaint