Una dintre noile mari "probleme" cărora trebuia să le facem săptămânal faţă la România literară în prima parte a anului 1989 era criza de oportunişti.
Pentru fiecare număr se cerea de "sus", de la "foruri", şi se cerea insistent, să publicăm câteva poezii patriotico-partinice, să avem două-trei "articole de dezbatere", pseudonim de epocă pentru orice text ce conţinea măcar o trimitere la "gândirea Tovarăşului", de nu şi un citat din aceeaşi "gândire", să recenzăm binevoitor fie şi o singură carte, de versuri, de proză, de orice, care se referea la "victoriile construcţiei socialiste, eroismul oamenilor muncii, spiritul revoluţionar", în fine, tot repertoriul canonic al discursului public oficial.
Aceste "cerinţe" nu erau însă o noutate. Nou era că se împuţinaseră dramatic fabricanţii cât de cât profesionişti de asemenea produse. Vechii maeştri ai realismului socialist, câţi mai erau în viaţă, se reciclaseră radical de peste două decenii şi în orice caz nu mai voiau nici măcar să-şi aducă aminte de ce scriseseră până prin 1964, cu atât mai puţin să-şi refacă experienţele. Unii, ca Dan Deşliu, intraseră de-a dreptul în disidenţă, alţii, ca Eugen Jebeleanu, mârâiau semnificativ, cu subînţeles.
Autorii consacraţi de articole"pe linie" şi care deţineau funcţii ce-i obligau tacit să dea curs "comenzii sociale" refuzau şi ei sub tot felul de pretexte, uneori în mod ostentativ puerile. Se săturaseră, nu mai voiau şi considerau inutil chiar şi efortul de a inventa explicaţii plauzibile. Cu una sau două excepţii, intraseră într-un fel de grevă nedeclarată, dar evidentă, chiar şi scriitorii membri ai Comitetului Central al PCR. Nu mai voiau să scrie nici chiar unii directori de edituri, oameni care în fiecare decembrie se dădeau şi ei de ceasul morţii să facă rost de texte pentru volumele "omagiale" din ianuarie, unul
