În dialogul cu Comisia Europeană privind creşterea capitalului CEC Bank statul român trebuie să aibă o poziţie fermă. Există argumente care să sprijine nevoia de recapitalizare. Printr-o asemenea măsură nu se afectează concurenţa loială şi nici nu este vorba de acoperirea unor pierderi anticipate.
Este dreptul acţionarului să suplimenteze capitalul dacă există oportunităţi în piaţă. În plus, de ce să nu se acţioneze astfel încât să se stimuleze creditarea în economie printr-o bancă care ţine cont de interesul public.
Da, este posibil ca unele credite să nu fie performante, dar aceasta nu poate forma un contraargument decisiv. Peste tot în lume guvernele încearcă să stimuleze creditarea economiei reale. De ce nu s-ar face şi în România.
Cât priveşte sprijinul de stat, să nu uităm că toate grupurile bancare mari de la noi beneficiază, într-o formă sau alta, de susţinere financiară din partea statelor unde au sediul băncile mamă.
„Supraimpozitarea" profitului bancar nu va descuraja transferul unor fonduri spre exterior. Trebuie făcută distincţia între profituri şi lichidităţi. Profiturile reţinute, adică ce rămâne după impozitare se adaugă la capitalul lor propriu. Deci, „supraimpozitarea" ar afecta numai o mică parte din lichidităţile băncilor. O altă neclaritate este legată de relaţia între „supraimpozitare" şi descurajarea transferului de lichididate către alte entităţi ale unui grup bancar.
„Supraimpozitarea" ar diminua din apetitul băncilor de a investi în economia românească. Este drept că numeroase bănci practică marje excesiv de înalte între dobânzile la depozite şi cele la credite. Ele invocă inflaţia încă înaltă, riscul de depreciere a leului (care se adaugă primei de risc), deşi împrumutul de la FMI ar trebui să le reducă pe amândouă. Dar sentimentul că se extrag „rente" persistă şi nu este