„Cât are ăsta mă? E recent. N-are 1.000 de ani. Nu ne interesează! E vrăjeală. Ctitoria lu’ vrăjeală.” Cuvintele îi aparţin unui trecător de pe strada Lipscani, care a aruncat o privire fugară spre zidurile din cărămidă năpădite de muşchi din faţa Băncii Naţionale. Sursa: Andreea DogarSursa: Andreea DogarSursa: Andreea DogarSursa: Andreea DogarSursa: Andreea DogarSursa: Andreea DogarSursa: Andreea Dogar
1 /. Într-adevăr, „ctitoria” nu are 1.000 de ani, dar este unul dintre cele mai misterioase hanuri din Bucureştiul de odinioară, care continuă să-i incite pe arheologi prin refuzul său de a-şi dezvălui secretele.
La început din lemn, apoi din cărămidă, hanurile serveau ca depozite pentru mărfurile negustorilor şi ca locuinţe pentru călători. Numele de „han” vine din turcă şi înseamnă „loc de adăpost”, o casă unde locuitorii găseau găzduire şi mâncare în schimbul unei plăţi, asemănătoare unui hotel actual. Hanurile bucureştene: cârciumi, fortăreţe, tutungerii, cafenele
Sub caldarâmul străzilor care brăzdează Centrul Vechi, arheologii au descoperit mai multe hanuri, însă cele care le-au atras atenţia prin dimensiunile lor au fost hanurile Greci, Şerban Vodă şi Zlătari. La subsol erau pivniţele pentru marfă, iar deasupra camerele pentru negustori, povesteşte Gheorghe Mănucu - Adameşteanu, şeful secţiei de arheologie de la Muzeul Municipiului Bucureşti, cel care a condus lucrările pe cel mai mare şantier arheologic din ţară, din Centrul Istoric al Capitalei. Aici, pe două etaje, stăteau comercianţii şi tot aici aveau şi prăvălia. Ei închiriau aceste spaţii deoarece hanurile nu erau proprietatea lor, ci a Domniei sau a boierilor. Unii se aflau în trecere, alţii stăteau acolo permanent, iar o bună parte dintre călători erau străini. „În trecut, oamenii care poposeau la hanuri erau mulţi, iar camerele puţine în raport cu numărul lor, aşa că mul
