Filmul lui Fritz Lang, din 1927, Metropolis, pune, printre primele, avant la lettre, problemele unei societăţi automatizate. Putem să-i spunem chiar „de consum“, pentru că acţiunea acestuia se desfăşoară în anul 2006, pe atunci o lume a viitorului: Metropolis este un oraş-stat, o corporaţie stratificată, împărţită strict în două nivele – cel de la suprafaţă, inteligentia, gînditorii, planificatorii, şi cel de dedesubt, din inima pămîntului, format din muncitori. Polarizarea socială este, de la început, evidentă, ea putînd fi catalogată aproape la fel de simplu ca în manualele şcolare de altădată: exploatatori şi exploataţi... Numai că, din fericire, filmul lui Fritz Lang nu se mărgineşte la atît: simbolistica mitologică şi religioasă a aşezării oraşului întregeşte interpretarea socială la prima mînă – muncitorii trăiesc în Infern, patronii lor, în Paradis... Scena în care Freder (Gustav Fröhlich), fiul patronului şi al conducătorului oraşului, John Fredersen (Alfred Abel), îşi aleargă, fără griji, iubita printr-o grădină reprezintă o trimitere directă la Eden. De asemenea, un furnal imens din interiorul uzinei se transformă, la un moment dat, în Moloch, zeu al războiului, asociat cu ideea de sacrificiu. Iar Maria (Brigitte Helm), personajul feminin salvator, nu poartă întîmplător acest nume: ea propovăduieşte izbăvirea prin iubire şi credinţă, prin mijloace nonviolente. Filmul nu este „salvat“ de la simplism doar prin încărcătura religioasă. Ci prin imagine, prin modul de filmare: exponent al expresionismului german, Metropolis propune un decor futurist, suprarealist şi mizează pe jocul luminilor şi al umbrelor, precum şi pe expresivitatea excesivă, pronunţată a personajelor. Temele abordate sînt tipic romantice, de început de secol XX: tema mecanizării, automatizării, cu conotaţie negativă, a maşinilor care contribuie la dezumanizarea oamenilor şi chiar la î