Accidentele şi incendiile de ultimă oră, dar şi seceta ce îşi arată deja colţii ne fac sa plonjăm rapid în irealitatea imediată. Absurdul de zi cu zi este transformat în firesc şi naturaleţe. În lumea lui „viceversa“, orice este posibil şi devine „aiurea-n tramvai“: nu am înţeles niciodată subtilitatea acestei expresii. De ce nu aiurea-n căruţă, aiurea-n lume sau în capătul satului, unde se aruncă gunoaie cu vrednicia cu care se curăţă piersicii şi prunii de poamele lor? Mai ales dacă nu sînt ale tale. Absenţa spiritului civic şi a necesarilor şapte ani de acasă va fi obligatorie pentru reinventarea traiului în comun în mijlocul unor societăţi europene? Orice semnalizare cu cod galben sau portocaliu, ceea ce în limbajul serviciilor meteorologice înseamnă că este de rău şi ar fi bine să nu se stea cu braţele încrucişate, devine mai repede – la noi – prilej de meditaţie, de comentarii sau de rapoarte meşteşugite decît de muncă şi responsabilă acţiune. Orice pas, gest întreprins înainte de dezastru, pentru a salva măcar o parte dintre bunuri şi a micşora proporţiile unui dezastru iminent sînt primite cu înţelepciunea de bodegă ce ne caracterizează: „Lasă, bre, că a mai fost secetă şi apoi a plouat pe la noi…S-o îndura bunul Dumnezeu şi de data asta… Asta e, mai adu una mică, Gogule…!“. Lipsa de discernămînt şi de responsabilitate individuală se conjugă de minune cu cea colectivă. Iar de aici pînă la drame sau tragedii iscate din „Las’ că ne descurcăm noi…“, e doar un pas. Cum este posibil – iată că este, cu asupra-de-măsură! – să avem accidente cu număr mare de morţi şi răniţi, care puteau fi evitate prin simple gesturi de precauţie sau de minimă prudenţă? Şi tot aşa, exemplele culese din ce prezintă televiziunile devin sugestive. Iresponsabilitate incredibilă, nesimţire la limita absurdului. Orice apşoară curgătoare sau cvasiinexistentă, prin debitul ei sărăcăc