Printre istoricii români, dezbaterea pe tema imperiilor s-a legat mereu de o situaţie particulară: aceea că românii au fost, în trecut, nu doar o singură dată, supuşii unor mari imperii. Datorită acestui fapt, ceea ce pare să îi preocupe îndeobşte pe specialişti este problematica relaţiei dintre supuşii care am fost şi puterea dominatoare. Fie că este vorba despre tătari, turci, Habsburgi sau ruşi, despre politicile cotropitoare ale Germaniei naziste sau despre trufaşa expandare a URSS, problematica imperiilor i-a preocupat mereu pe români, cu obstinaţie, în tentativa mereu reluată de a-şi înţelege istoria. Chiar de aceea, o scoatere din împrejurările obişnuite ale interogativităţii, printr-o repunere a problemei în termeni mai generali, îmbogăţeşte în mod salutar sugestiile, obligînd la părăsirea cercetării rutiniere şi la reformulări mai în ton cu epoca globalizării, cînd marile entităţi supranaţionale par cele mai pregătite, dintre toţi actorii politici activi (entităţi locale, regiuni şi autonomii, state-naţiune, alianţe transnaţionale, organisme suprastatale), să asume iniţiativele majore, de nivel mondial. În acest context, apariţia albumului pregătit de Robert Aldrich, Epoca imperiilor (traducere de Gabriel Tudor, Editura All, Bucureşti, 2008, 320 p.; ediţia originală: 2007), în limba română, într-o prezentare demnă de subiect, fastuoasă, poate înviora, cu adevărat, dezbaterea de specialitate şi meditaţia liberă de orice obişnuinţe a cititorului cultivat. După introducerea teoretică şi generală în materia cărţii, imperiile sînt trecute în revistă solemn şi comprehensiv de 13 specialişti – cîte unul pentru fiecare imperiu – recrutaţi dintre cei aparţinînd naţiunilor care au creat asemenea entităţi politice. Lista include Imperiul Otoman, Spania, Portugalia, Olanda, Scandinavia, Marea Britanie, Franţa, Rusia, Austro-Ungaria, Belgia, Germania, Italia şi SU