Aţi observat şi voi, bag mâna-n foc, că din ce în ce mai mulţi oameni vorbesc şi din ce în ce mai puţini ascultă. E ca la literatură, sunt convinsă o scriu tot mai mulţi şi o citesc tot mai puţini...
Nu am în faţă statistici oficiale, ci mă orientez după nordul bunului meu simţ şi după niscaiva instincte dobândite în atâţia ani de vorbit în faţa altora. Nu mi-a fost totdeauna uşor şi nu cred că-i va fi cuiva vreodată simplu să cucerească un public la prima mână, o adunare în care tu eşti singur în faţa lor, cu o treabă precisă şi nişte idei pregătite, dacă nu cu un discurs scris, iar ei sunt relaxaţi, cu gândurile vraişte, fericiţi că nu-s în locul tău şi, în cel mai bun caz, cu o vagă urmă de interes, dacă nu-i macină nici o datorie şi nici o toropeală cu cascături.
Vorbitul ca să fii ascultat e un fel de a face proză trebuie să te preocupe cum începi, ce cuvinte foloseşti, cu ce "agăţi" interesul mulţimii, cum strecori o glumă sau o emoţie, care e punctul culminant, cum îl faci să simtă că e vorba şi despre el şi cu ce încărcătură îl laşi, la final. Dar, din păcate, vorbitul în faţa publicului e şi despre dicţie şi despre ţinută şi despre mişcările corpului sau felul în care priveşti în ochi mulţimea sau o cameră de televiziune.
Pe cei mai mulţi politicieni de la noi nu-i mai ascultă nimeni cu adevărat (în afara serviciilor, desigur...) decât nişte colegi de partid care aspiră la un loc în garda (sau în... zgardă) celui care va fi, poate, ales. Îşi fac toţi strategii, caută şi găsesc mereu finanţări, au panouri şi sloganuri pe autobuze, au staff şi PR, au haine şi dinţi noi, dar n-au antrenori de vorbit în public. Sau, şi mai grav, n-au chef să asculte de nimeni.
Peltici, sâsâiţi, agramaţi, nepoliticoşi în dialog sau reduşi în vocabular, incoerenţi şi nesiguri, aroganţi şi prea docţi, cei mai mulţi vorbitori nu