Dacă acuzaţi o uşoară greaţă contemporană, faceţi arheologia figurilor uitate din secolul al XIX-lea. Europenii acelei perioade erau lenifiaţi de puritanismul victorian tot aşa cum sîntem noi scîrbiţi de telecraţie. Şi uneori, la fel de rar ca şi astăzi, se revoltau. Un asemenea erou al anti-tendinţei va fi fost Richard Burton, nu soţul recurent al Lizei Taylor, ci aristocratul aventurier care a fugit din Anglia Bătrînei Doamne oriunde, numai să scape de stupidul convenţionalism al Imperiului Britanic din vremea maşinii cu aburi. Am descoperit acest personaj ataşant prin intermediul reacţionarului meu favorit, Ghislain de Diesbach, care i-a consacrat de curînd o biografie, la Presses Universitaires de France.
Richard Burton (1821-1890) avea corpul oţelit, o piele întunecată de sicilian şi o frunte de zeu, completată printr-o mandibulă "demonică". Etala darul limbilor (a învăţat vreo 30, printre care araba, persana, hindi sau diverse dialecte africane) şi manifesta cinismul superior al insului care percepe realitatea fără fardul idealismului eurocentric. La Oxford, prefera pugilatul şi îşi corecta profesorii de latină. Muşcat de ţînţarul exotismului, maniac al deghizarii şi campion al unui rasism soft, cu accente profetice, Burton a devenit pionierul globalizării, dar nu ca agent al Occidentului, ci ca spirit spenglerian avant la lettre. Profet, Burton? Da, în sensul că a prevăzut revolta anticolonialistă a popoarelor subjugate de albi, de îndată ce aceştia le vor fi predat îndeajuns Drepturile Omului...
Participant la războiul din Crimeea, unde nu i-a scăpat mediocritatea ofiţerilor britanici, a fost primul european ajuns la Mecca şi Medina, travestit în negustor arab. Cînd Levantul i s-a părut excesiv de apropiat, s-a repliat " împreună cu viitorul său rival preferat, Speke " spre o fabuloasă expediţie la gurile Nilului (Burton a descoperit, practic
