În 2007, la Festivalul Internaţional „George Enescu“, celebrul ansamblu de muzică veche Hesperion XXI, condus de fondatorul său, Jordi Savall, a cîntat la Ateneu piese din repertoriul spaniol al secolului al XVII-lea. Atunci s-a întîmplat un lucru neobişnuit, care a ridicat publicul în picioare şi i-ar fi făcut şi pe cei mai cunoscuţi pianişti şi dirijori prezenţi la Bucureşti să înverzească de invidie: pe la mijlocul concertului, chitaristului din grup i-a venit rîndul pentru un moment solistic, în care a interpretat o lucrare altfel foarte cunoscută printre colegii într-ale ciupitului – Canarios de Gaspar Sanz. La sfîrşit, biata vedetă de conjunctură se simţea aproape jenată de aplauzele interminabile, scoasă la rampă în cîteva rînduri de un Savall amuzat şi ironic-ceremonios. De unde un asemenea succes? Asta m-am întrebat şi cînd mi-am rotunjit colecţia de CD-uri editată de Naxos cu integrala sonatelor pentru lăută de Silvius Leopold Weiss, cu Robert Barto pe copertă. Început în 1997, proiectul a ajuns la a noua înregistrare, fiecare dispunînd invariabil de cîte trei lucrări. Dacă 27 de suite par o realizare greu de egalat chiar şi de Bach, nu înseamnă că raftul va avea loc pentru toate, căci Weiss se opreşte abia la rotunjimea sutei. Robert Barto este unul dintre cei mai apreciaţi şi căutaţi lutişti din lume, iar munca sa de o viaţă a demonstrat încă o dată vastitatea repertoriului scris înainte de 1750 şi avantajele multiculturalismului: înainte, existau doar specialişti în Beethoven, astăzi, putem asculta specialişti în Weiss. E adevărat că piaţa a ajuns să fie suprasaturată de toate soiurile de muzici, scoase din anonimat doar pentru a se pierde din nou şi ireversibil în abundenţa pe care au creat-o. În acelaşi timp, hărnicia în epoca producţiei de masă nu mai reprezintă de mult o performanţă ieşită din comun. Faptul că Robert Barto insistă de 12 ani