A fost odată Sportul Studenţesc. O echipă a cartelelor de masă, a abonamentelor pe mijloacele de transport în comun, a câtorva suporteri, dar şi a diplomelor de merit. Sportul nu a licitat niciodată parvenirea greţoasă. N-a fost titulară de tarabă în negustoria din fotbal, fie chiar şi numai pentru faptul că nu avea cu ce.

Din acelaşi motiv, Sportul a fost subţire în procurarea susţinătoarelor de efort pentru fluieraşi şi nici nu a acordat cine ştie ce sporuri de lăcomie muşchiuloşilor diriginţi din fotbal. Echipa din Regie, prin specificul său aparte, a fost însă cel mai bun impresar pentru tinerii fotbalişti. Aceştia au jucat deseori cu foamea-n gât. Au acceptat întotdeauna contractele mici şi termene extrem de elastice la plata drepturilor, gândindu-se doar la faptul că dacă sunt văzuţi şi plăcuţi pot face vreodată pasul către alte echipe cu dare de mână.

Dorinţa de afirmare a fost poate cel mai teribil antrenor al sportiştilor, al celor care formau grupul denumit îndeobşte gaşca nebună. Gaşcă nebună şi obraznică dacă avem în vedere faptul că deseori Sportul a stricat jocurile grangurilor; dacă avem în vedere faptul că Sportul a început să se caţere pe locuri din clasament care s-ar fi cuvenit mai degrabă unor contribuabili mult mai graşi la bugetul de sarsana. Povestea frumoasă a rebelilor care nu s-au lăsat niciodată dresaţi în obişnuinţele păcătoase ale fotbalului negustoresc trebuia să aibă însă şi un final, un final decis de călăii birocraţiei.

În 2006, după un campionat pe care echipa din Regie îl terminase pe locul patru, Comisia de licenţiere a FRF, condusă de teribilul domn Duru în complicitate cu alţi slujitori ai cauzei, a decis retrogradarea Sportului Studenţesc în Divizia B. Nu cunosc dosarul cauzei şi nici nu mă interesează amănuntele. Poate că decizia comisiei a fost perfect regulamentară.

Am însă